Relația patologică cu trupul – Jean Claude Larchet despre sursele spirituale are bolilor psihice

9:40 pm, noiembrie 12, 2010 în Boli psihice de admin

Multe boli psihice sunt insotite de o relatie bolnavicioasa cu propriul trup.

E vorba de erotizarea trupului sau de folosirea lui drept mijloc de a atrage atentia si dragostea, ca in nevroza isterica. Sau de sila de trup si respingerea lui, ca in anorexie (in care exista insa si dorinta de a atrage atentia si dragostea printr-o infatisare cat mai atractiva a trupu­lui). Sau inca si de o gresita percepere a trupului, socotit, in cazurile extreme, drept un obiect exterior si strain, ca in cazul schizofreniei.

Pe langa acestea, exista si diferite alte tulburari ale relatiei cu trupul care, fara sa fie propriu-zis boli psi hice, au totusi un caracter patologic. Aceste tulburari s-au dezvoltat foarte mult in societatea de azi si se traduc prin recursul la activitati si tratamente care au drept scop conformarea trupului la un ideal de tinerete si frumusete. In spatele lor se afla adesea frica de a fi exclus din societate, de batranete si moarte.

Fie ca e vorba de erotizarea trupului, fie de dispretuirea lui, la baza acestor atitudini se afla un atasament excesiv si patologic fata, de trup, care, din punct de vedere duhovnicesc, tine de iubirea de sine. Aceasta afirmatie pare de neinteles cand e vorba de sila de trup, de respingerea lui ca ceva rau, de care trebuie sa scapi cu orice pret; insa dispretuirea trupului e si ea un semn al importantei care i se acorda, chiar daca trupul e gresit evaluat si socotit rau.

Reaua relatie cu trupul – fie ca este indragit peste masura, fie ca este peste masura de urat – se indreapta intelegand ca trupul este o dimensiune a persoanei, si pentru aceasta se cuvine cinstit si iubit duhovniceste, cu cinstea si iubirea cu care omul e dator sa se iubeasca pe sine, intreg, trup si suflet. Si in acest caz, iubirea rea de sine trebuie intoarsa la buna si dreapta iubire de sine.

De se iubeste omul pe sine cu adevarat, drept ceea ce este duhovniceste in Domnul, nici nu-si face trupul nada a desfatarii, nici nu-l nesocoteste ca pe un lucru rau si strain de fiinta sa.

Nevointa trupeasca – mai cu seama postul, dar si privegherile si lucrul ostenitor- e un mijloc bun de a-si aduce omul aminte ca vietuieste in trup si are trupul partas nelipsit. Tot asa, rugaciunea, nelipsita de gesturi trupesti – semnul crucii, ingenuncheri si metanii – si de incordarea trupului, alaturi de suflet si minte (rugaciunea inimii), il duce pe om la simtirea legaturii profunde dintre suflet si trup si la intelegerea rostului duhovnicesc al trupului cel impreuna lucrator cu sufletul si mintea.

E bine ca bolnavului sa i se redea cunoasterea justa a valorii trupului, recunoscuta de crestinism. Caci, din pacate, multe forme deviate de spiritualitate, mai ales in Apus, au dezvoltat in mentalitatea oamenilor dispret si respingere fata de trup si, constient sau inconstient, au inspirat si au confirmat atitudinea negativa a unor persoane fata de propriul trup. Sa nu uitam ca religia crestina invata ca Fiul lui Dumnezeu, facandu-Se om, S-a intrupat, adica a luat trup omenesc, nu doar suflet si minte, pentru a mantui si sufletul si trupul si pentru a le indumnezei pe amandoua si a le face astfel, in persoana omeneasca, impreuna partase la bunatatile dumnezeiesti fagaduite celor credinciosi. Faptul ca la Impartasanie credinciosii primesc in trupul lor Trupul lui Hristos este expresia cea mai concreta si mai inalta a acestui adevar al credintei crestine. Impartasirea cu Preasfintele Taine, pe langa toate celelalte haruri ale sale, are, asadar, darul de a-l face pe om sa inteleaga valoarea sacra a trupului sau, vas al Cuvantului intrupat si, dupa cuvantul Apostolului, templu al Duhului Sfant.

„Daca Absolutul nu este perceput ca absolut, ci ca relativ, si daca, dimpotriva, ceva relativ este perceput ca absolut, in om se naste un conflict fundamental. Din acel moment, acest relativ ridicat la rangul de abso lut nu mai este Dumnezeu, ci un idol. Idolul ia nastere din deificarea a ceva relativ, insotita de detronarea lui Dumnezeu, care, in raport cu idolul, a fost privat de caracterul sau divin si, prin urmare, a devenit relativ. Cand Dumnezeu devine relativ, iar idolul e ridicat la rangul de absolut, apare un conflict cu realitatea, urmat in mod necesar de consecinte funeste. [...] Daca un fragment din lume es te scos din realitate si inaltat la rangul de idol, adica preschimbat in absolut, are loc o deformare si o dezaxare a opticii, atat in privinta lucrurilor, cat si a individului insusi. Raporturile reciproce dintre om si lume sunt dezaxate, ordinea stabilita e distrusa. Idolul e astfel supraestimat, iar Dumnezeu subestimat, in egala masura. Dezaxarea cunoasterii produce actiuni dezaxate. Acestea nu sunt conforme cu natura lor, nu sunt adecvate situatiei reale si nu-si ating scopul. De aici, conflictul cu realitatea, conflict care constituie adevarata cauza a nevrozei si poate si a psihozei”