Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2012 martie.

de agaton

Mantuitorul Hristos inviaza si psihologi

8:23 pm, martie 28, 2012 în Uncategorized de agaton

Doamne ajuta.

Am primit de la d-na Rozalia Rusu un articol interesant pe care il supunem si atentiei dumneavoastra:

“Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta
şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”
(Ioan 5, 22)
Mantuitorul Hristos inviaza si psihologi

,, Am ales anume acest titlu întrucâtva neconvenţional şi incitant, deşi el acoperă o realitate eshatologică precis şi corect definită demult, pentru a sublinia de la bun început, cât se poate de clar şi tranşant, opţiunea noastră teologico-culturală într-o falsă problemă, care se dezbate prin mai toată mass-media şi chiar pe site-urile ortodoxe. Zicem falsă problemă, fiindcă întrebarea pusă “preot sau psiholog” este fie înduioşător de naivă, fie îngrijorător de inutilă, fiind pusă în discuţie de unii păstoriţi, laici ortodocşi la început de drum (deci, încă nelimpeziţi dogmatic pe deplin), dar şi de unii păstori, atenţi la semnele timpului, însă nu la fel de atenţi la toate ispitele acestor vremuri de cernere, care nu ocolesc pe nimeni, ci chiar şi pe cei înduhovniciţi îi ispitesc… Ba chiar mai abitir pe aceia!
Este ca şi cum cineva ar întreba foarte serios, dar cu ignoranţa unui copil (nu şi cu candoarea lui – sic!), ce alegem: soarele (astrul ceresc cu acest nume) sau lampa electrică de pe noptiera noastră…
Evident şi natural, până şi pentru copiii mai răsăriţi, cu atât mai mult pentru adulţii cu un minim discernământ intelectual, că alegem soarele pentru energia revărsată continuu asupra pământului, căci fără existenţa sa nu ar fi apărut pe Terra nici un alt corp artificial de iluminat!
Soarele, astrul zilei, dăinuieşte ca luminător ceresc de când l-a creat Bunul, Dreptul şi Milostivul Dumnezeu, şi cât o vrea El, iar toate celelalte surse de lumină artificială cunoscute pe pământ, fiecare cu utilitatea sa limitată, au nevoie de energia solară, într-un fel sau altul. Aşadar, nu putem formula, naiv, precar şi fantezist, soarele sau lampa, ci doar afirma axiomatic, soarele şi lampa, într-o ierarhie ontologică şi funcţională imposibil de schimbat.
Cu atât mai mult, teologico-cultural – şi chiar strict ştiinţific – nu se poate pune întrebarea “preot sau psiholog”, fără a vădi o stare de ignorare, voită sau nevoită, a unor realităţi teologice şi mistice transcendente, pe care Sfinţii Părinţi le-au denumit atât de frumos doxologii şi a unor adevăruri sfinte de credinţă, care ne apără de orice alunecare sau derapare a raţiunii noastre discursive: ”Mintea se înşeală şi se fură din prea multă iubire sau prea multă ură” (a se vedea în acest sens cuvântul Sfântului Grigorie Teologul).
Aşadar, şi în acest caz, mult mai important decât primul (soarele şi lampa) lucrurile sunt foarte clare: Soarele Vieţii (Mântuitorul Hristos) îi cheamă şi pe psihologi la mântuire prin Biserica Sa dreptslăvitoare, iar toţi arhiereii, preoţii şi diaconii Săi, vrednici de acest har şi Sfântă Taină, într-o ierarhie divino-umană văzută, dar şi nevăzută, stau mult deasupra tuturor psihologilor, pentru simplul şi binecuvântatul motiv, că numai preoţii au puterea de a lega şi dezlega toate câte se petrec în popor, prin Taina preoţiei, pe când psihologii, fie ei şi genial înzestraţi, au doar capacitatea (şi aceea limitată!) de-a oferi diferite sfaturi şi remedii terapeutice, naturale sau artificiale, cu efecte nesigure şi schimbătoare ca vremea…
“În scaunul duhovnicesc, preotul are o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor:
(Matei 18 – 17, 18).
Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor însă leagă sufletele şi străbate cerurile. Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ (…) Ce putere poate fi mai mare ca aceasta? Domnul a spus iarăşi: (Ioan 5, 22).
Văd însă că toată această putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor Săi. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de pe acum s-ar fi mutat la ceruri, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti”(Sfântul Ioan Gură de Aur – “Despre preoţie”, III, 5).
Evident, o asemenea putere negrăită, nebiruită şi vădit cerească, o asemenea învestitură sfinţitoare, slujitoare, luptătoare, învăţătorească şi judecătorească, validată de peste două milenii de Creştinism viu şi învietor, la care nu ajunge nici un alt muritor, fie el şi rege, nu se negociază, nu se vinde, nu se cumpără, nu se împrumută şi nici nu se pierde prin vreun decret omenesc (nici măcar preoţilor caterisiţi, prin hotărârile consistoriilor, Dumnezeu nu le ia de aici harul preoţiei, ci doar nu le mai îngăduie să slujească) şi vai, de trei ori vai şi amar, celor care încalcă Sfintele Canoane prin păcatul înfricoşat al simoniei, oricine ar fi or s-ar crede că sunt!
De-ar fi şi ieromonah, stareţ sau arhiereu, de-ar ajunge şi patriarh, şi nu se vor întoarce cu căinţă adevărată, Dumnezeu îi va judeca cu Dreptatea Sa neajunsă de mintea omenească, iar din mâinile Dumnezeului Cel Viu nu-i mai poate scăpa nimeni. Din lumina cea veşnic vie şi cugetătoare în care au fost scăldaţi şi cercetaţi şi din cereasca demnitate în care a fost chemaţi, dacă aurul lăuntric nu-i pe deplin lămurit, la sorocul vremii, ajung direct în întunericul cel mai dinafară, iar semnele premonitorii ale acestei prăbuşiri sufleteşti se văd încă de aici, căci cum ne este faţa, ne este şi viaţa…
Am scris acestea toate, cu binecuvântarea luminătorilor şi călăuzitorilor mei, nu pentru cei care ştiu şi ne ţin cu rugăciunile lor bine plăcute lui Dumnezeu, de care nu suntem vrednici, ci pentru cei care se prefac că au uitat Sfânta Predanie, comportându-se ca şi cum ar şti ei mai bine decât Sfinţii Părinţi, ba nebunia nebuniilor, chiar mai bine decât Mântuitorul Hristos, a cărui învăţătură o neguţătoresc şi ajustează după voia lor omenească, crezându-se deja “infailibili”. Amarnică înşelare, fiindcă pe cât le este puterea de mare, tot pe atât este de trecătoare, iar căderea înfricoşată!
Ne învaţă toţi Sfinţii Părinţi, în mod stăruitor, că cel mai bine este să cerem lui Dumnezeu, înainte de orice, darul de-a pune început pocăinţei sincere şi statornice până la sfârşitul vieţii, căci “duhul umilit şi inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50), iar a-ţi vedea şi plânge păcatele este un dar mai mare decât toate celelalte daruri la un loc, stare lăuntrică ce-ar trebui să ne cuprindă pe toţi, de la vlădică şi până la opincă…

Cine sau ce ne ocupă mintea

O să le mai reamintim, cu scuzele de rigoare, de la bun început, tuturor celor care dezbat “problema” numai cu puterea raţiunii lor discursive, vai atât de nestatornică şi lesne umbrită de patimi, cum Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat, adânc iubitor şi pilduitor, că “acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9, 29).
Prin urmare putem sesiza lesne, printr-o simplă observaţie de bun simţ, cum, fără rugăciune şi post luminat, zadarnic se străduiesc şi se vor strădui psihologii (şi psiho-terapeuţii, desigur) să vindece diverse suferinţe ţinând de resortul lor, fiindcă cel rău şi veşnic împotrivitor oricărui bine este prezent întotdeauna peste tot, deci şi în cabinetele domniilor lor, cu amăgirile, ispitele şi capcanele lui, ispitind de-o potrivă omul sănătos sau bolnav, ba chiar şi pe psiho-terapeut!
Dacă un psihic normal abia rezistă prin paza minţii ispitelor, vicleşugurilor şi atacurilor celui rău, în ceea ce atât de inspirat Sfinţii Părinţi au numit „războiul nevăzut”, purtat cu multă rugăciune, post şi luminată ascultare de duhovnic, cum va putea rezista un psihic deja vulnerabil, fragil şi labil, acestor asalturi repetate, pe care la rândul său le suportă şi psihologul? Ghicim uşor cine şi ce poate ocupa o minte care nu se roagă şi nici nu cere ajutor unde trebuie, căci nevăzătorii, duhovniceşte vorbind, nu pot călăuzi nevăzătorii, iar forţa obscură a universului se insinuează pretutindeni!
În destul de îndelunga noastră viaţă şi traiectorie profesională, am cunoscut doar doi medici psiho-terapeuţi şi psihologi, creştini cu fapta (cu siguranţă sunt mai mulţi, dar noi doar pe aceştia i-am cunoscut îndeaproape), care obţineau rezultate remarcabile, fiindcă erau rugători şi postitori, aveau duhovnic de taină, se spovedeau, se împărtăşeau şi trăiau evanghelic şi pilduitor îndemnul, “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.
Unul dintre ei, vrednicul de pomenire, doctor sufletesc şi trupesc, Paul C., dublat şi de un scriitor cu har, ştia cu certitudine că „Sfintele Taine sunt date spre tămăduire şi curăţire, spre luminare şi pază, spre mântuirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului, spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele şi a lucrării diavoleşti care se lucrează cu gândul întru mădulare” (Rugăciunea a şasea pentru “Rânduiala Sfintei Împărtăşiri”, a Sfântului Vasile cel Mare, Marele Dascăl şi Ierarh al Ortodoxiei).
Şi-atunci, îi întrebăm pe cei care pun atât de greşit întrebarea “preot sau psiholog” (mă rog, psiho-terapeut), cu ce “arme” pot lupta împotriva celui rău, atât bolnavul, cât şi terapeutul, pe câtă vreme nu cred, se îndoiesc sau nu cer, cu smerenie, Milostivirea lui Dumnezeu, încercând să izgonească răul doar prin psihanaliză, sugestii repetate, generale sau individualizate, somnoterapie, meloterapie, ergoterapie etc. (utile doar până la un anumit punct) şi chimioterapii ingenioase, selective şi costisitoare de ultimă oră, spectaculoase pe termen scurt, dar adeseori infirmizante pe termen lung…
Noi credem, cu temeinice argumente teologico-medicale şi statistici grăitoare, că mai întâi trebuie să chemăm preotul şi abia după aceea să ne adresăm psihologului, medicului, terapeutului, de preferinţă numai acelora care au o picătură de credinţă, fiindcă altfel “îşi râde demonul de ei şi de metodele lor până intră în spitalele iadului”, după cuvântul de trei ori înţelept al avvei Cleopa, duhovnicul tuturor duhovnicilor neamului nostru.
Cu certitudine, încă mai există şi psihologi, medici şi terapeuţi creştini, plini de compasiune şi har, dar aceştia ştiu şi înţeleg (poate chiar mai adânc decât noi) tot ceea ce scriem aici, aşa că le cerem iertare pentru rememorările noastre, unele dintre ele elementare şi olecuţă acrimonice…

Logica şi psihanaliza sub reflectorul harului

De aceea, preferăm să-l lăsăm să ne lumineze plin şi deplin (în această falsă problemă pusă de neo-gnosticii şi întrebătorii de profesie ai timpului nostru) pe cuviosul arhimandrit Sofronie, ucenicul Sfântului Stareţ Siluan, din care cităm cu smerită cugetare: “Mărturisesc că, atunci când printr-o puternică repulsie faţă de mine însumi aşa cum sunt, toată fiinţa mea mea se afunda în rugăciune către Hristos, smulgându-mă din ghearele de menghină ale patimilor şi materiei, atunci simţirea veşniciei divine este atât de clară, încât nici o logică sau psihanaliză nu pot clătina evidenţa. De ce vorbesc despre logică şi psihanaliză?
Pentru că prima nu dă voie să crezi decât în omul istoric, care se poate vedea şi pipăi (I Ioan 1, 1), care poate fi omorât, spânzurat pe cruce ca un tâlhar, fie El chiar Creatorul cosmosului nemărginit. A doua, psihanaliza, ne încredinţează că nu este necesar să dăm crezare trăirilor proprii…
N. n. – Observăm cu uşurinţă contradicţia majoră şi ireductibilă a psihanalizei, clasice sau moderne, care îndeamnă prin promotorii ei, de obicei liber-cugetători sau redutabili materialişti şi persuasivi sofişti, să nu dăm crezare trăirilor noastre, dar să ascultăm şi să urmăm docili sugestiile lor (fără un minim discernământ moral şi intelectual absolut necesar), adică a unor oameni la fel de perisabili şi iluzionaţi ca şi noi, de nu cumva încă şi mai iluzionaţi, întrucât pe deasupra se cred mari, şi uneori chiar poli-pricepuţi , într-un domeniu din care au alungat frenetic toate mărimile nemăsurabile, deci şi pe Dumnezeu – sic!
Păi, ei, sărmănuţii, de ce dau crezare imprudent trăirilor proprii cu care vor să-i pe cei mulţi, mici, proşti şi cu nebiruită credinţă în Dumnezeu, insistând să şi-i facă emuli, pentru ca apoi să-i amăgească cu ştiinţa lor autonomistă, împingându-i către autoidolatrie?
Dar, după cum spune stareţul Siluan: “ (Arhimandrit Sofronie – “Mistica vederii lui Dumnezeu”, pag.124).
N. n. – Cel care scrie comentariile de faţă, desigur cu binecuvântarea duhovnicului, se recunoaşte încă şi mai mediocru, dar tot sesizează cu Mila lui Dumnezeu, că numai arhiereii şi preoţii, vrednici de înalta şi cereasca lor învestitură, Dumnezeu să le ţină harul, contribuie decisiv la mântuirea noastră, pe când psihologii credincioşi pot fi doar de un folos consultativ şi taumaturgic limitat în anumite cazuri reductibile sau stări reactive.
Şi mai dureros, unii dintre psiho-terapeuţii necredincioşi pot induce chiar stări de yatrogenie prin metodele lor nesăbuite, pentru că vrând să ofere ceea ce nu au, adică tămăduiri reale, în locul acestora vând iluzii, cei mai mulţi dintre ei neoperând nici măcar distincţia imperios necesară dintre psihologie şi psihometrie, sau, şi mai grav, nevrând s-o facă. Oare de ce? Cui foloseşte această dureroasă ambiguitate socio-comportamentală, căci sufletului omului contemporan, însingurat, oprimat şi secularizat, sigur nu?
Dar să-l ascultăm iarăşi, în duh şi adevăr, pe Cuviosul arhimandrit Sofronie, bărbat duhovnicesc ajuns la măsura desăvârşirii, plin de har şi dumnezeiască smerenie, pe care mulţi l-au ascultat, unii chiar din apropiere, dar nu l-au înţeles cum se cuvine, ori din mândrie duhovnicească, ori din larg răspândita neatenţie omenească, căci nu toposul, ci troposul este mântuitor, atât în ceata păstorilor real jertfitori, cât şi în turma cuvântătoare a păstoriţilor rugători şi ascultători luminaţi. Monahismul autentic (monahismul învietor!) este preponderent o stare lăuntrică, eminamente hristocentrică, extrem de tainică, plină de nefăţarnică iubire, credinţă dreptslăvitoare, nădejde învietoare, îndelungă răbdare, smerenie adevărată şi dreaptă socoteală; nicidecum o înregimentare exterioară, rigidă, crispată şi superbistă, de genul dureros “tipic, tipic şi la inimă nimic” :
“Oamenii caută Adevărul. Un mare număr dintre ei iubesc pe Hristos, dar din păcate foarte adesea se străduiesc să tragă în jos Evanghelia, la nivelul unei simple doctrine morale. Ei uită învăţătura lui Hristos, după care singur cel care împlineşte cuvintele Sale va cunoaşte de unde vin: nu de la om, ci de la Tatăl Ceresc (Ioan 7, 17).
Pentru a fi cu adevărat pătrunşi de forţa simţitoare a Sfintelor Evanghelii, trebuie să facă eforturi considerabil mult mai mari decât atunci când ar vrea să dobândească cunoştinţe practice sau ştiinţifice. Nici lectura unui număr impresionant de cărţi, nici familiaritatea cu istoria creştinismului, nici studiul aprofundat al diverselor sisteme teologice nu ne conduc la un bun sfârşit căutarea; mântuirea prin cunoaşterea singurului adevăratului Dumnezeu şi a Celui pe care L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan 17, 3).
Experienţa seculară a teologiei academice a arătat într-o formă convingătoare că este posibil să posezi o vastă erudiţie pe planul teologiei ştiinţifice fără să ai o credinţă vie, altfel spus, să ai o totală ignoranţă de Dumnezeu. În asemenea cazuri, teologia devine o activitate intelectuală asemănătoare altor ştiinţe“ (“Mistica vederii lui Dumnezeu” – pag.152).
Prin urmare, cu ce i-ar putea ajuta pe credincioşii adevăraţi, trăitori smeriţi ai poruncilor evanghelice, un om ignorant de Dumnezeu, fie el şi doctor în ştiinţe cu numeroase titluri universitare, unele mai răsunătoare decât altele, cum sunt cei mai mulţi dintre cei hipnotizaţi de ştiinţa lor terestră? Cu absolut nimic, căci numai omul credincios poate dărui ceva altui om; acest om, fie preot, fie monah sau simplu mirean, nu dăruieşte de la el, ci din vistieriile harului, iar harul, ştiu şi copiii, vine numai de la Dumnezeu!
De altfel, creştinii cu fapta, creştinii luminaţi, creştinii împăcaţi cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu conştiinţa lor, creştinii înviaţi lăuntric, primind şi trăind smerit Mila lui Dumnezeu, nu ajung niciodată în situaţia de a avea nevoie de psihologi şi psiho-terapeuţi necredincioşi. Dacă vreun oarecare creştin ar ajunge cumva să aibă nevoie de astfel de ”experţi” ignoranţi de Dumnezeu, ori a căzut temporar din dar, ori e pus la încercare, ori pur şi simplu a avut o sincopă a discernământului său duhovnicesc.
Mult mai des s-a văzut şi se vede situaţia inversă, după cuvântul împăratului prooroc David: cei păcătoşi vin la poarta celor cu frică de Dumnezeu! Vin, sărmănuţii, fiindcă atunci când ajung cu cuţitul la os, ştiu că numai oamenii credincioşi cu fapta îi ascultă cu atenţie, îi compătimesc sincer, îi înţeleg duhovniceşte, dar îi şi ajută prin rugăciunile lor stăruitoare şi smerite adresate Dumnezeului Cel veşnic Viu şi în Prea Sfânta şi Dumnezeiasca Treime slăvit şi închinat, Mântuitorul Hristos, Care le împlineşte rugăciunile, mai des decât ar putea crede necredincioşii!
De altfel, eroarea lor, am mai spus-o, comună şi unor creştini ortodocşi doar cu numele, este evidentă: din cele trei etape ale cunoaşterii ştiinţifice, observaţia, raţionamentul şi experimentul, în cazul cunoaşterii lui Dumnezeu se opresc după primele două, cum bine remarca marele filosof creştin, Petre Ţuţea, neîncercând deloc să-L cunoască pe Împăratul Vieţii şi Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, prin experiere personală!
Este ca şi cum cineva ţi-ar face în dar o comoară inestimabilă, dar tu nu te deranjezi nici s-o priveşti, nici s-o cercetezi şi nici s-o foloseşti, ignorând-o până la moarte sau trezindu-te c-o vezi prea târziu!

Perceperea luminii necreate

Scrie şi Mitropolitul Hierotheos de Nafpaktos într-o lucrare intitulată extrem de sugestiv “Viaţa după moarte” (apărută în anul 2000, la editura ”Buna Vestire”), paginile 190, 191 şi 192:
“Aşadar, ceea ce va fi în viaţa de apoi se trăieşte încă din această viaţă. De aceea, Sfântul Simeon Noul Teolog cere de la Dumnezeu să primească harul Lui încă de pe acum, pentru a se bucura de el şi în viaţa ce va să vie: . Aceasta este grija tuturor sfinţilor. Ei nu se tem de moarte, ci de ceea ce se va petrece după ea, la a Doua Venire a lui Hristos. Ei nu sunt aşa înspăimântaţi de clipa morţii, ci mai mult de felul în care vor trece de ea, adică îi îngrijorează starea duhovnicească pe care o vor avea atunci, deoarece urmările acesteia vor fi veşnice.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că se teme şi se cutremură să nu moară cu mintea oarbă. Chiar dacă omul ar primi după înviere lumina cea simţită, lumina ochilor, la nimic nu-i va folosi acest lucru dacă nu va avea ochi duhovniceşti cu care să Îl poată vedea pe Dumnezeu. Fără ochii duhovniceşti, cel care a ieşit din întuneric se va sălăşlui iar în întuneric şi va fi despărţit de Dumnezeu pe veci.
Aşadar, când Dumnezeu Se va înfăţişa ca un soare va scoate la iveală goliciunea duhovnicească a omului. În această viaţă avem posibilitatea să ne tăinuim goliciunea duhului prin diferite mijloace, dar atunci totul se va dezvălui. Într-una dintre catehezele sale, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că omului nu-i vor folosi atunci darurile materiale, sensibile şi intelectuale de care se bucură în această viaţă.
Sfântul Simeon Noul Teolog pune numeroase întrebări, cum ar fi: unde vor fi atunci ospeţele cele strălucite, veşmintele cele de mult preţ? Aş vrea să ne fixăm atenţia asupra momentului în care ni se va dezvălui goliciunea sufletului omului. Întreabă Sfântul Simeon:
(N. n. – În atenţia celor care fac “beatificări şi sanctificări în regim de urgenţă”, ba chiar şi “proslăviri regionale premature” dintr-o nesăbuită râvnă, neaşteptând ca Dumnezeu să consfinţească de Sus, prin semne inconfundabile, sfinţenia vieţii unui nevoitor creştin, căci adâncul şi rărunchii noştri numai El le ştie, iar Biserica s-o confirme sinodal!)
Mulţi dintre noi avem falsa percepţie că suntem sfinţi, că suntem plini de virtuţi, deoarece există şi mulţi linguşitori care cultivă în noi această slavă deşartă. Dar, la Judecata de Apoi va ieşi totul la iveală, şi toţi oamenii ne vor vedea goliciunea.
Sunt multe lucruri în această viaţă care ne ascund orbirea inimii şi goliciunea sufletului nostru. De cele mai multe ori acest lucru se întâmplă deoarece avem impresia că suntem înţelepţi şi cunoaştem prea bine mersul lumii. Noi credem că reprezentăm ceva, când în realitate suntem morţi pentru Dumnezeu, nu avem nici un lucru bun în noi. În ziua Domnului ni se va dezvălui totul. Sfântul Simeon Noul Teolog întreabă:
. Tocmai de aceea cei moleşiţi, nepăsători şi leneşi vor fi cuprinşi de teamă şi vor tremura când vor părăsi această lume. Aşadar, binecuvântat este cel care trăieşte în pocăinţă şi se consideră pe sine , fiindcă . Doar cei îmbrăcaţi cu Harul lui Dumnezeu vor sta de-a dreapta Tronului Ceresc al lui Dumnezeu.
Atunci când Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre straie şi goliciune, nu se referă doar la prezenţa sau lipsa virtuţilor, ci şi la Sfântul Duh, însăşi Lumina lui Dumnezeu. Atunci noaptea va fi aidoma zilei de luminoasă; fiece casă şi peşteră, chiar şi cerul şi pământul se vor schimba, iar aceia care nu şi-au pus credinţa în Hristos, adică , aceia se vor arăta goi şi se vor ruşina de goliciunea lor”.
N. n. – Mai clar şi explicit decât atât nici că se poate! Tot ceea ce ar putea fi bun în noi este numai prin Harul Dumnezeu, iar tot ceea ce este rău, sigur ne aparţine.“Perceperea luminii necreate nu este un lux al vieţii duhovniceşti, ci scopul şi esenţa acestei vieţi”.
Dacă Sfinţii din Sinaxare, deopotrivă teofori şi cosmofori, gândeau atât de intens, adânc, grav şi smerit momentul Adevărului cel veşnic Viu, deşi în chip vădit Harul lui Dumnezeu locuia neîntrerupt în ei, noi, generaţiile acestea din urmă de, amar nouă, “păstori şovăielnici” şi, vai, tot nouă, “creştini plăpânzi”, cum ne zicea, pe bună dreptate, vrednicul de pomenire Părinte Gala Galaction, un alt uns al lui Dumnezeu, ce-am mai putea zice?
Mărturisim deschis şi sincer că nici noi, cei ce facem aceste comentarii modeste, nu am pus încă început bun adevăratei vieţi hristocentrice, dar măcar ne recunoaştem starea lăuntrică firavă, cerând ajutor şi Milostivire de la Mântuitorul Hristos, cu vreme şi fără vreme, pentru întreaga zidirea chemată la Taina mântuirii, indiferent de rangul divino-uman al fiecăruia, real sau părut, şi la urmă pentru noi, nevrednicii, căci El nu vrea moartea păcătoşilor, ci întoarcerea noastră, ca să fim vii.
Cam aceleaşi lucruri le spune şi savantul creştin John C. Eccles, poate cel mai important neurofiziolog contemporan, desigur cu mult mai adânc şi folositor decât am încercat noi s-o facem. De aceea, îi şi rugăm cuviincios pe toţi psihologii şi psiho-terapeuţii, care, din păcate, încă îşi mai iau propria realitate psihică drept unică realitate, să-l citească cu atenţie măcar pe acest om şi să se gândească cam ce motiv, înafara dragostei sincere şi nebiruite pentru Adevăr, Logosul întrupat în istorie şi Arhiereul suprem, ar putea avea un om celebru în toată lumea, bogat şi pe deplin realizat, să-L mărturisească atât de luminat, punând întreg prestigiul său ştiinţific real în joc?
Vor înţelege, numai cu smerită cugetare, că realitatea veşnică şi absolută este Prea Sfânta Treime, prin care toate s-au făcut şi toate viază, fie spre bucuria cea veşnic neînserată, în cazul în care am ales bine, fie spre osânda necurmată, în cazul în care am ales greşit orientarea noastră lăuntrică, să nu fie la nimeni această cumplită stare, să nu fie, nici măcar la cel mai genial psiholog (aflat în mijlocul nostru fără să-l ştim), fiindcă de nu-L avem pe Mântuitorul Hristos în inimă, suntem mai săraci şi goi decât pustiul!

25 martie 2012
Buna Vestire
dr. Ioan Gându”

de agaton

Televiziunea ca drog

11:33 pm, martie 27, 2012 în Uncategorized de agaton

Televiziunea: Opiul popoarelor
de Wes Moore

Cand va uitati la TV, activitatea creierului se muta din emisfera stanga, in cea dreapta. De fapt, experimentele conduse de cercetatorul Herbert Krugman au aratat ca, in timp ce telespectatorii se uita la televizor, emisfera dreapta este de 2 ori mai activa decat cea stanga – o anomalie neurologica.
Fluxul din stanga catre dreapta produce o crestere a ceea ce este drogul natural al corpului: endorfinele, care includ beta-endorfine si anchefaline. Endorfinele sunt identice din punct de vedere al structuri, cu opiul si derivatele lui (morfina, codeina, heroina, etc.). Activitatile care elibereaza endorfine (numite si peptide de tip opiu) sunt uzual formate de comportament (rar le numim dependenta). Acestea includ troznirea degetelor, exercitiile intense si orgasmul. Narcoticele externe actioneaza asupra acelorasi receptori (receptorii opioizi) ca si endorfinele, de aceea este o diferenta nesemnificativa intre cele doua tipuri.
De fapt, exercitiile intense, care produc asa numita “runner’s high”[euforia alergatorului] – o eliberare de endorfine care se revarsa in organism – pot cauza o dependenta ridicata, pana la punctul cand “dependentii”, oprindu-se brusc din exercitii, sufera simptomele “retragerea narcoticului” – si anume migrene sau dureri de cap. Aceste migrene sunt cauzate de o disfunctie a receptorilor opioizi, care sunt obisnuiti cu afluxul constant de endorfine.
Intr-adevar, pana si telespectatorii ocazionali trec prin simptomele de “retragere a narcoticului”, daca nu se mai uita la TV pentru o perioada prelungita de timp. Un articol din ziarul Eastern Province Herald (October 1975), din Africa de Sud, descrie doua experimente in care oameni din diferite medii sociale au fost rugati sa nu se mai uite la televizor. Intr-un experiment, diferite familii s-au oferit ca voluntari sa-si inchida televizoarele doar pentru o luna. Cea mai saraca famile a cedat dupa o saptamana, iar celelate au suferit de depresie, spunand ca s-au simtit ca si cand au “pierdut un prieten”.
In celalalt experiment, 182 germani au fost de acord sa-si intrerupa obiceiul de a se uita la televizor pentru un an, cu un bonus de plata, adaugat. Nici unul nu a reusit sa reziste dorintei, mai mult de sase luni si, de-a lungul perioadei, toti participantii au manifestat simptomele “de retragere a narcoticului”: anxietate crescuta, frustrare si depresie.
Semnele dependentei sunt peste tot in jurul nostru. Americanul mediu se uita la televizor peste patru ore pe zi si 49% dintre acestia continua sa se uite, cu toate ca admit ca o fac in exces. Acestia sunt indicatorii clasici ai unor persoane care neaga: persoane care stiu ca-si fac rau, dar continua sa foloseasca drogul, in mod exagerat.
Recente studii pe cobai arata ca stimulantii receptorilor opioizi determina comportamente dependente. Demonstratia este concludenta: toate opioidele creeaza dependenta. Televizorul actioneaza ca un sistem high-tech de livrare a drogului si noi toti simtim efectele lui. Intrebarea este daca o dependenta de televizor poate fi distructiva. Raspunsul pe care-l primim de la stiinta moderna este un hotarat “da”.
Mai intai de toate, cand va uitati la televizor, regiunile mai inalte ale creierului (cum ar fi creierul mijlociu si neo-cortexul) sunt oprite si toate activitatile sunt transferate catre regiunile mai de jos ale creierului (cum ar fi sistemul limbic). Procesele neurologice care se desfasoara in aceste regiuni nu pot fi exact cognoscibile”.
Creierul inferior doar sta si reactioneaza la mediu, folosind programele de raspuns “fight-or-flight”. In plus, aceste regiuni ale creierului inferior nu pot sa faca distinctie intre realitate si imaginile fabricate (o functie indeplinita de neo-cortex), de aceea reactioneaza la continutul transmisiei TV, ca si cum ar fi real, secretand hormonii adecvati si asa mai departe. Studiile au dovedit ca, pe termen lung, prea multa activitate in creierul inferior determina atrofierea regiunilor creierului superior.
Este interesant de observat ca sistemul limbic (creierul inferior) se coreleaza cu circuitul de bio-supravietuire al lui Leary/Wilson 8 (Modelul circuitului constiintei). Acesta este circuitul nostru primar, “prezenta” de baza pe care, in mod normal, o asociem cu constiinta. Acesta este circuitul unde receptionam prima neurologica (orala), care ne conditioneaza sa avansam spre orice mediu cald, placut si/sau protector. Circuitul bio-supravietuire este calea noastra cea mai incipienta, primitiva, de a trata cu realitatea.
O persoana obsedata de cautarea placerii fizice este probabil fixata pe acest circuit; de fapt, freudienii cred ca o dependenta de narcotice este o incercare de intoarcere in pantecele mamei. Putem deduce, in mod logic, ca asemenea dependenta are loc atunci cand functiile creierului superior sunt anesteziate si creierul inferior recent dominant cauta placerea cu orice cost. Luand toate acestea in consideratie, televiziunea este o sabie cu doua taisuri: nu face doar ca sistemul endocrin sa elibereze opiurile naturale ale corpului (endorfinele), dar de asemenea concentreaza activitatea neuronala in regiunile creierului inferior, unde nu suntem motivati de nimic altceva, in afara de cautarea placerii.
Televiziunea produce “roboti de bio-supravietuire” mobili, extreme de functionali.
Cercetarile lui Herbert Krugman au dovedit ca privitul la televizor amorteste creierul stang si lasa creierul drept sa indeplineasca toate activitatile cognoscibile. Aceasta are unele implicatii pentru efectele televiziunii asupra evolutiei creierului si sanatatii. De exemplu, emisfera stanga este regiunea critica pentru organizarea, analiza si judecata datelor primite. Partea dreapta a creierului trateaza datele primite in mod necritic si nu decodeaza sau divide informatia, in partile ei componente.
Creierul drept proceseaza informatia in intregul ei, determinand raspunsuri mai degraba emotionale, decat rationale (inteligente). Nu putem trata rational, continutul prezentat la televiziune, deoarece o parte a creierului nostru nu este operationala. Prin urmare, nu e surprinzator ca oamenii rareori inteleg ce vad la televizor, dupa cum a aratat si un studiu condus de cercetatorul Jacob Jacoby. Jacoby a descoperit ca, din 2700 de oameni testati, 90% au inteles gresit ce au privit la televizor, cu cateva minute inainte. Deocamdata nu exista o explicatie de ce se muta activitatea pe partea dreapta a creierului, atunci cand ne uitam la televizor – dar stim ca fenomenul nu depinde de continut.
Pentru ca un creier sa inteleaga si sa comunice intelesuri complexe, trebuie ca sa fie intr-o stare denumita “dezechilibru haotic”. Aceasta inseamna ca trebuie sa fie un flux dinamic de comunicare intre toate regiunile creierului, care faciliteaza intelegerea nivelelor inalte de ordine (analizarea conceptelor) si conduc la formarea ideilor complexe. Nivelele inalte de activitate cerebrala haotica sunt prezente in timpul exercitiilor solicitante, cum ar fi cititul, scrisul, rezolvarea de ecuatii matematice in gand. Nu sunt prezente, atunci cand te uiti la televizor. Nivelele activitatii creierului sunt masurate de un electroencefalograf(EEG). In timpul privitului la televizor, creierul pare sa se incetineasca pana la oprire, inregistrandu-se pe EEG, semnale scazute ale undelor alfa. Acestea sunt cauzate de lumina radianta produsa de tehnologia cu raze catodice din televizor (tubul catodic al televizorului). Chiar daca citesti un text pe ecranul televizorului, creierul inregistreaza tot nivele scazute de activitate. Inca o data, indiferent de continutul prezentat, televizorul in primul rand opreste sistemul nervos. In completarea efectelor neurologice devastatoare (negative), televizorul poate fi nociv pentru simtul valorii personale, perceptiei mediului si sanatatii fizice. Sondaje recente au aratat ca 75% dintre femeile din America cred ca sunt supraponderale, ca rezultat al vizionarii de actrite si modele slabe, timp de patru ore pe zi.
Televiziunea a dat nastere, in SUA si in alte parti la o “cultura a fricii”, focalizata pe senzationalismul programelor ce contin violenta si care sunt procesate de creierul inferior/sistemul limbic. Studiile au aratat ca oamenii din toate generatiile au exagerat cu mult amenintarea violentei in viata reala. Acesta nu este un soc, deoarece mintea lor nu mai poate deosebi realitatea de fictiune, in timp ce se uita la televizor.
Televiziunea este de asemenea daunatoare pentru organism. Obezitatea, lipsa somnului, si oprirea dezvoltarii senzoriale sunt toate elemente comune printre dependentii de televiziune.
De aceea sper ca am stabilit cu fermitate ca televizorul este un drog ce creeaza dependentasi nu este cu nimic mai bun decat opiul, heroina sau alt narcotic. Televiziunea este la fel (si poate chiar mai mult) de nociva pentru creier si organism, ca oricare alt drog. Dar este o mare diferenta.
Toate celelalte droguri ridica aparent o amenintare catre ordinea sociala stabilita.
Televiziunea este un drog efectiv esential pentru pastrarea infrastructurii sociale. De ce? Deoarece determina consumatorii sa arunce bani, in vietile lor fara sens si pline de teroare pe care le traiesc. Si, prin aceasta spalare de creier, au fost hipnotizati folosindu-se tehnici subtile si consacrate, care, cuplate cu efectul natural al televizorului asupra undelor creierului, au facut sa para invechita ingeniozitatea celor mai ambitiosi psihologi.
Psihofiziologul Thomas Mulholland a descoperit ca, dupa doar 30 de secunde de privit la televizor, creierul incepe sa produca unde alfa, care indica rate ale activitatii mult incetinite (aproape tipice starii de coma). Undele alfa ale creierului sunt asociate cu stari receptive ale constiintei nefocalizate. O frecventa mare a undelor alfa nu se intampla normal, atunci cand ochii sunt deschisi. De fapt, cercetarile lui Mulholland sugereaza ca privitul la televizor este similar din punct de vedere neural, cu privitul la un zid gol.
Ar trebui sa observ ca scopul hipnozei este de a determina stari lente ale undelor creierului. Undele alfa sunt prezente in timpul starii de hipnoza usoara folosita de hipno-terapisti pentru “terapia prin sugestie”.
Cand cercetarile lui Mulholland au fost publicate, au avut impact puternic asupra industriei de televiziune, cel putin in sectorul de marketing si publicitate. Realizand ca telespectatorii intra automat intr-o stare de transa, atunci cand privesc la televizor, producatorii au inceput se produca reclame care induc in privitor, stari si dispozitii emotionale inconstiente. Scopul reclamelor nu este sa apeleze rationalul sau constientul (care de obicei este indepartat in timpul reclamelor) ci mai degraba sa implanteze dispozitii pe care consumatorul le va asocia cu produsul intalnit in viata reala. De exemplu, cand vedem produsul expus la magazine, acele emotii pozitive sunt activate. Prezentarea si sustinerea lor de catre atletii favoriti si alte celebritati trezeste aceleasi asociatii. Daca vreodata v-ati indoit de puterea reclamelor de televiziune, pastrati aceasta idee in minte: reclamele au afect mai bun, daca nu esti atent la ele.
Un dispozitiv de control al mintii, care creeaza dependenta.
Ce si-ar putea dori mai mult un guvern sau o companie bazata pe profit? Dar lucrul cu adevarat trist despre televiziune este ca ii transforma pe toti in zombie si nimeni nu este imun. In spatele acesteia nu exista nicio ordine mai inalta, de super-inteligenti. Este produsul dorintei noastre umane, de a modifica nivelul nostru de cunostiinta si de a scapa din greutatile realitatii.
Incepand de saptamana viitoare, vom celebra ceea ce as vrea sa se numeasca “saptamina fara televizor”. Va incurajez pe toti sa va vindeti televizoarele si sa folositi banii pentru a cumpara niste carti.
Traim intr-o “minunata lume noua”, doar ca nu este nici atat de minunata si nici atat de noua. De fapt, incepe sa arate din ce in ce mai mult ca “timpurile intunecate”, cu mase de zombie analfabeti, care se supun autoritatii unor noi clerici: Regis Philbin and Jerry Springer sau alti moderatori de show-uri.”