Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Boli psihice.

de admin

Injosirea bolnăvicoasă de sine – Jean Claude Larchet despre sursele spirituale ale bolilor psihice

7:45 pm, noiembrie 8, 2010 în Boli psihice de admin

Injosirea de sine se intalneste in multe boli psihice, mai ales in depresii si in melancolie. Multe dintre dificultarile relationale prezente in majoritatea nevrozelor sunt legate de ea.

Multi Parinti spun ca, paradoxal, injosirea de sine izvoraste din iubirea de sine patimasa si rea. Pentru ca omul nu fiinteaza cu adevarat decat in Dumnezeu – ca unul care este dupa chipul Lui si menit prin fire sa urce la asemanarea cu El -, de se iubeste pe sine fara de Dumnezeu, prin iubire patimasa de sine, nu se va iubi cu adevarat pe sine, pentru ca de fapt iubeste in el pe un altul, care nu-i el cel adevarat, si asa uraste ceea ce este dupa adevar.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca iubirea patimasa de sine vine din necunoasterea lui Dumnezeu si de sine. Omul se iubeste rau pe sine pentru ca se vede in chip stramb, fantomatic, amagitor. Si cel mai adesea de aceea se simte om de nimic si lipsit de orice valoare, pentru ca se raporteaza la o amagitoare inchipuire de sine.

Cuvenita pretuire de sine o afla omul recastigandu-si adevarata cunoastere de sine, intelegand legatura profunda si intima a fiintei sale cu Dumnezeu, potrivit obarsiei si telului ei, legatura care exista in insasi firea sa de om, dar care-i ramane la inceput nestiuta.

Dar numai a se cunoaste cum este nu-i de ajuns. Numai prin schimbarea iubirii patimase in iubire sfanta se intoarce omul la adevarata iubire de sine, careia injosi rea de sine ii e meteahna si lipsa.

Iubirea virtuoasa de sine, pe care Sfantul Maxim Marturisitorul o numeste „buna iubire de sine”, e unul dintre chipurile iubirii. Caci iubirea e mai intai iubire de Dumnezeu si apoi iubire de aproapele, pe care omul trebuie sa-l iubeasca ca pe sine insusi, dupa cum porunceste Domnul: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti! (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Si asa, in iu birea celuilalt e cuprinsa si iubirea de sine potrivit virtutii, de care adesea chiar crestinii uita sau o leapada ca pe ceva rau, de teama sa nu fie luata drept iubire egoista de sine. Dar iubirea virtuoasa de sine n-are nimic de-a face cu iubirea patimasa de sine, care e maica tuturor patimilor, ci chiar i se impotriveste. Pentru ca in vreme ce iubi rea de sine ca patima inseamna iubire de sine dupa trup, de dragul propriei persoane, fara de Dumnezeu, iubirea de sine cea duhovniceasca e iubire de sine in Dumne zeu si de dragul lui Dumnezeu, drept ceea ce suntem cu adevarat in chip actual, adica persoana creata dupa chi pul lui Dumnezeu, si drept ceea ce suntem chemati sa fim: persoana asemenea lui Dumnezeu, fii prin infiere si dumnezei prin har. Inseamna asadar a te iubi pe tine insuti din pricina desavarsitei si neasemanatei iubiri pe care Dumnezeu o are pentru persoana noastra, unica, irepetabila, de neinlocuit, cu o valoare absoluta, inalienabila si vesnica in ochii lui Dumnezeu.

Iubirea duhovniceasca de sine sau filautia virtuoasa se arata aici urmatoare poruncii celei dintai, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu, pentru ca a te iubi pe tine in chip duhovnicesc inseamna a te iubi in Dumnezeu si pentru Dumnezeu.

Iubirea de Dumnezeu si iubirea virtuoasa de sine nici nu pot fi despartite; pentru ca, de se iubeste omul pe si ne ca pe cel este dupa chipul lui Dumnezeu si iubit de El, fireste ca-L va iubi pe Dumnezeu. Si invers, dupa cum spune Sfantul Antonie cel Mare, „cel care-L iubes te pe Dumnezeu se iubeste pe sine”.

In vreme ce iubirea patimasa de sine e alipire a omului de propria-i persoana, de eul ferecat in sine, nestraveziu si intors de la Dumnezeu, lipsit in felul acesta de tot ce este cu adevarat si viata adevarata, iubirea de si ne, potrivit virtutii, e dimpotriva deschidere deplina catre Dumnezeu, deplina transparenta la harurile Sale. Si in vreme ce iubirea rea de sine il face pe om, dupa cuvantul Sfantului Maxim Marturisitorul, „iubitor de si ne in chip vrajmas”, iubirea virtuoasa de sine il face sa se iubeasca cu adevarat, pentru ceea ce este cu adevarat in adancul fiintei sale, care-si are in Dumnezeu temeiul, obarsia si sfarsitul. In vreme ce patima filautiei il instraineaza pe om de sine insusi, filautia cea dupa virtute il face sa se regaseasca pe sine, in Dumnezeu, drept ceea ce este cu adevarat.

Si tot asa, in vreme ce iubirea patimasa de sine strica relatiile cu semenii, prin felul rau de a fi si a se purta cu ei, ducind pana la ura, iubirea virtuoasa de sine deschide poarta iubirii de aproapele, iubit de-acum asa cum se cuvine. Pentru ca acela care se iubeste cu adeva rat pe sine, dupa adevarul fiintei sale, in Dumnezeu si pentru Dumnezeu, poate cu adevarat sa-l iubeasca in chip duhovnicesc pe fratele sau, fara nici un cuget patimas ori trupesc, ca persoana creata ca si el dupa chipul lui Dumnezeu si chemata, ca si el, la asemanarea cu El; iubindu-l, asadar, ca pe unul de o fire cu el, fiu, prin infiere, al Aceluiasi Tata si frate al sau in Hristos. Dupa cum iarasi spune Sfantul Antonie cel Mare: „Cine stie sa se iubeasca pe sine iubeste si pe ceilalti.”14 Si, invers, iubirea duhovniceasca de sine presupune iubirea aproapelui; ca, pentru a te iubi in chip sfant pe tine, trebuie sa-l iubesti pe fratele tau, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

de admin

Falsele ritualuri – Jean Claude Larchet despre Sursele spirituale ale bolilor psihice

10:16 pm, noiembrie 3, 2010 în Boli psihice de admin

Falsele ritualuri se regasesc in multe dintre maladiile psihice, dar ocupa un loc central in nevroza obsesionala.

Ritualurile nevrotice sunt contrafaceri patologice si substitute ale ritualurilor religioase autentice si perfect sanatoase. Aceasta nu inseamna neaparat ca bolnavul sa fi avut cunostinta mai intai de aceste ritualuri religioase, pe care ulterior sa le fi pervertit. Ritualismul in general – care poate fi intalnit la toti oamenii sub felurite forme si in grade diferite – are la baza religiozitatea inconstienta a omului, adica ceea ce noi am numit inconstient „teofil”. E posibil ca ritualurile nevrotice, forme acute si aberante ale ritualismului autentic, sa fie fondate pe intuitia inconstienta a bolnavului ca ritualul e benefic pentru suferinta sa, rezultand dintr-o tentativa stangace de a inventa un ritual care-i lipseste.

Multe ritualuri sunt ritualuri de purificare sau de expiere, cu o forma simbolica, fiind asadar deviatii si deformari ale ritualurilor penitentiale autentice, carora, intr-un anume fel, le tin locul.

Rolul fundamental al terapeutului este acela de a descoperi greseala, reala sau inchipuita, care genereaza sentimentul de rusine sau de vinovatie. Cunoasterea ei ii reduce puterea patogena. Psihanaliza insa se limiteaza la a favoriza „constientizarea” si verbalizarea, fara a se pronunta asupra calitatii morale a faptului care a generat sentimentul de vinovatie, in vreme ce terapeutica duhovniceasca merge mai departe, ajutandu-l pe bolnav sa scape de el fie prin pocainta si dezlegarea pacatelor in cadrul Tainei Spovedaniei, daca este cu adevarat vorba de un pacat, fie prin corectarea felului in care este privita fapta, gandul sau sentimentul socotite vinovate, daca nu este cu adevarat vorba de vina.

Tamaduitoare e si schimbarea acestui fals ritual morbid intr-un ritual autentic si salubru. Cu ajutorul terapeutului, bolnavul trece incet-incet de la cuvintele si formulele compulsive la cuvinte si formule de rugaciune si la o stare de cainta pentru vina care-l apasa. Cainta e binefacatoare si cand e vorba de pacate stiute, dar si nestiute. Si tot asa, actele compulsive pot deveni gesturi de rugaciune (semnul crucii, metanii …). E vorba, altfel spus, de a schimba purtarea morbida in atitudine normala, de a intoarce aceste false ritualuri maladive si zadarnice, care le stramba si le schimonosesc pe cele reale, la forma lor autentica si cu adevarat sfintitoare.

Brutalitatea cu care se impun nu e un obstacol al unei astfel de terapii. Bolnavul invata intr-o prima etapa ca dupa acest pseudoritual compulsiv, cu neputinta de reprimat, sa treaca la un ritual autentic. Apoi invata sa-i sesizeze atacul si-l impiedica sa se manifeste, printr-un ritual real. E vorba aici de disciplina mentala si obisnuinta ce se castiga incetul cu incetul.

Tot aici sa spunem un cuvant despre asa-numitele TOC – tulburari obsesionale compulsive – care par sa se fi raspandit foarte mult in ultima vreme. Aceste TOC sunt prezente indeosebi in sindromul Gilles de la Toutette si iau adesea forma gesturilor si cuvintelor murdare (copropraxie si coprolalie), si chiar a blasfemiilor.

Astazi se admite in mod curent faptul ca sindromul Gilles de la Tourette are o origine organica, manifestandu-se mai ales printr-o agitatie nervoasa dezordonata. Ne intrebam insa de ce tulburarile obsesionale compul sive, cand sunt structurate, iau forma gesturilor si cuvintelor murdare sau blasfemiatorii, si nu a unor gesturi si cuvinte oarecare. E evidenta aici implicatia morala si spirituala.

Am putea fi tentati sa vedem in aceasta o lucrare demonica, dat fiind ca blasfemiile si cuvintele murdare sunt obisnuite in fenomenele de posesie demonica, lucrul acesta insa cere discernamant duhovnicesc.

Se pare ca de fapt, in majoritatea cazurilor, e vorba de pierderea controlului moral, ca si a celui fizic si psihic.

O reeducare este insa posibila, si in multe cazuri terapiile mai sus amintite pot fi aplicate cu succes.

Tratarea lor se poate inspira si din terapeutica duhovniceasca a cugetelor de hula, curente pe anumite trepte ale vietii spirituale, care, fara sa fie semn de boala psihica, sunt si ele manifestari compulsive nedorite si sursa de chin si neliniste pentru cei care le indura.