„Între cei mai cunoscuţi martori-martiri, care au suferit pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp a rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul Valeriu Gafencu” (ÎPS Bartolomeu Anania).

O viaţă de martir

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în comuna Stângerei, jud. Bălţi (Moldova). Tatăl său, Vasile Gafencu, a făcut parte din „Sfatul Ţării” (Parlamentul Republicii Moldova) de la Chişinău. În 1940, când URSS a ocupat Basarabia, a fost deportat în Siberia pe motivul că la 27 martie 1918 a votat unirea cu patria mamă.

În urma deportării tatălui său îi revine sarcina de a îngriji pe mama şi cele trei surori. Astfel, se refugiază la Iaşi unde se înscrie la Facultatea de Drept şi, în paralel studiază filozofia. În timpul regimului antonescian este arestat şi închis la Aiud, pe când avea 20 de ani. A trecut prin închisorile Galata, Aiud, Galda de Jos, Piteşti, Văcăreşti şi în cele din urmă la Târgu-Ocna. La Piteşti a fost victima torturilor lui Eugen Ţurcanu, cel de mai de temut torţionar care, printre altele, spunea că „Dacă Hristos ăla al vostru ar fi trăit în vremea mea nu ar mai fi ajuns pe cruce”. În una dintre anchete, torţionarul se afla faţă în faţă cu cel ce era numit încă de atunci sfântul închisorilor. Valeriu se aştepta la proba marii lepădări ce i se pregătea, fiind anunţat cu puţin înainte de un gardian mai uman. După intrarea în celulă a torţionarului, însoţit de doi bătăuşi solizi, îi spune: „Nu mai fă tu pe Apostolul lui Hristos aici unde toţi au devenit atei prin voinţa mea” ameninţându-l că dacă nu se leapădă îl vor omori. La acestea Valeriu îi răspunde: „Sunt pregătit pentru moarte decând am descoperit cel mai mare adevăr al lumii, dragostea în Iisus Hristos care a răbdat toate loviturile şi toate jignirile pentru a ne aduce nouă credinţa adevărată, a ne aduce dragostea neţărmurită faţă de noi, oamenii…”. Furios torţionarul i-a răspuns: „Vrei să trăieşti? Înjură-l pe Hristos”. „Nici pentru o mie de vieţi nu fac ce imi ceri tu, Iisus este Dumnezeul cel veşnic” îi răspunse Valeriu. A fost bătut până sub el băltea sângele. Dar cu mila lui Dumnezeu a supravieţuit.

Cu toate torturile ce i-au fost administrate, Valeriu a fost puţinii dintre cei ce au mers până la capăt fără să cedeze. A scăpat de acest torţionar (îmbolnăvindu-se foarte grav) fiind transferat la Târgu-Ocna unde şi-a sfârşit zilele renunţând la medicamentele sale în favoarea unui evreu ce se afla cu el în celulă. Chipul său era senin, mereu scăldat într-o lumină cerească fiind mereu în rugăciune precum Apostolul Pavel spune: „rugaţi-vă neîncetat”. Lumina sfinţeniei sale trecea dincolo de el şi se transmitea la toţi deţinuţii din preajma sa.

În 2 februarie 1952 a spus unui coleg de suferinţă că pe 17 februarie a aceluiaşi an va trece în viaţa viitoare. Înainte de a muri şi-a luat rămas bun şi iertăciune de la cei apropiaţi iar prietenul şi camaradul său de suferinţă Ioan Ianolide i-a luat cruciuliţa de la gât şi i-a pus-o în gură pentru a fi recunoscut în caz că trupul său va fi găsit.

În aşteptarea canonizării

Canonizarea oficială a unui sfânt se face printr-o hotărâre de Sinod. La cancelaria Sinodului BOR s-a depus de mult timp un dosar pentru canonizarea sfântului Valeriu Gafencu dar, ca şi în cazul pr Ilie Lăcătuşu, pr. Arsenie Boca şi ale altor martiri din închisorile comuniste, încă stau în aşteptare. Mitropolitul Vladimir al Republicii Moldova, aflat sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ruse a spus în repetate rânduri: „Am dori să îl canonizăm pe mucenicul Valeriu. Ne vom interesa în ce stadiu se află dosarul la Patriarhia Română şi dacă ei nu o vor face vom încerca să îl canonizăm la Chişinău. Pentru noi ar fi o mare cinste cu atat mai mult cu cât e de baştină, de aici de aproape, din Stângerei”.

Când vine vorba de canonizarea unor sfinţi din închisorile comuniste, Patriarhia Română spune ca sunt dosare mai vechi pentru canonizare şi încă nu s-a ajuns în discuţie propunerile celor ce au trăit în secolul trecut.

În cazul în care va fi canonizat de o altă Biserică ce se află în comuniune cu B.O.R., cum e cazul Bisericii Ruse, implicit îl vom putea avea şi noi în calendarele noastre. Dar, până atunci, în faţa lui Dumnezeu căruia i-a slujit fără teamă de puternicii zilei, dar şi în inimile noastre, sfinţii sunt sfinţi chiar dacă încă nu au fost declaraţi „pe hârtie”.