Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2011 februarie.

de admin

Rugăciunea părintelui Arsenie Boca în închisoare

12:53 am, februarie 28, 2011 în Martiri si mucenici, Marturisiri de credință, Personalitati, Sfinti de admin

Eu am avut un unchi, care in ‘48 era ofiter de Securitate la Brasov. Eram tanar si mergeam la Brasov unde mai ramaneam la el cate o saptamana, ca asa mai vedeam si eu lumea. Mergeam seara cu el prin oras, pe unde avea el treburi, ma mai lua si la serviciu si asa am aflat ceea ce va povestesc in continuare.

Securitatea l-a ridicat pe parintele Arsenie de la Sambata pentru ca se stia ca face minuni si vin puhoaie de oameni la el. In ‘44, de exemplu, a spus la slujba oamenilor sa-si aduca copiii de la Bucuresti acasa ca va veni un prapad, si la putin timp dupa aceea a fost cumplitul bombardament american. Le era groaza ca acum, in timpul comunismului, le va spune oamenilor cu aceeasi claritate care este realitatea. Si din cauza aceasta l-au luat la Securitate si l-au schingiuit mult, saracul de el. Mie mi-a spus lucrurile acestea unchiul meu. Problema era ca desi el nu se misca din fundul celulei, ci sta in genunchi si se ruga, in fiecare noapte la ora 12.00 se deschideau usile inchisorii. Celula era un loc imprejmuit, intr-o sala uriasa ca o hala.

Iar in mijlocul acestei hale, statea la o masa, permanent, un subofiter de paza, care-l supraveghea fara incetare. L-au scos, l-au batut si l-au facut in fel si chip sa le spuna cum face, caci ei credeau ca are iarba fiarelor, cu care umbla aricii in bot, iar el cum a stat tot timpul in padure la Sambata, a facut rost de iarba aceea si o pune pe lacat. Dar el cum sa puie iarba pe lacat daca statea tot timpul in genunchi in fundul celulei si erau si doua randuri de usi? Intr-o noapte, au bagat doua iscoade securiste la el in celula ca sa-l vada cum face. Parintele, insa, nu a avut treaba cu ei. Ei il tot intrebau, se tot luau de el, iar el in celula tot sta in genunchi si se tot ruga. Noaptea, la ora 12.00, cand s-au deschis lacatele, pe securisti parca i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a razbit frica si au fugit de acolo. Si, de la o vreme, nimeni nu mai voia sa faca de paza, pentru ca le era frica. Pe comandant l-a luat si pe el frica si ce-a zis: eu, ca sa scap si sa-mi spal mainile, ii aduc pe toti aici sa vada si pe urma nu il mai tin.

Intr-o seara, vine unchiul meu si-mi spune ca in noaptea aceea ma ia cu el sa vedem un calugar de la Sambata, care deschide rugandu-se usile de la inchisoare. Asa ca am ajuns acolo seara, fiind si eu curios sa vad. Toata Securitatea era atunci acolo. Eu am stat pe scari, ca nu am mai avut loc sa intru, si cu totii asteptam sa vina ora 12.00 noaptea sa vedem daca-i adevarat. Si, ce sa vezi, nu asa ca s-a deschis doar un lacat, norocul meu a fost ca m-am tinut de balustrada scarilor, ca la 12.00 noaptea bara de la usa temnitei a sarit cat colo si tot amarul de lume care era jos s-a napustit inspaimantata pe scari in sus. De frica nu mai stiau ce sa faca, se calcau in picioare. Din ceasul acela, nu l-au mai tinut acolo, i-au dat drumul cu domiciliu fortat. Mie mi-a spus unele din lucrurile acestea unchiul meu. Dar am vazut cu ochii mei lacatele deschizandu-se si bara aceea sarind in laturi si securistii aceia care erau oameni in varsta, nu tineri ca mine, care aveam 18-19 ani, fugind de mancau pamantul. Multa vreme dupa aceea, cand mai mergeam cu unchiul meu pe la restaurant, prietenii lui securisti numai de asta vorbeau.

de admin

Parintele Ioan Negrutiu – Detinutul care a refuzat sa fie scos din lagar

9:57 am, februarie 26, 2011 în Comunism, Martiri si mucenici, Marturisiri de credință de admin

Intr-o familie cu cinci copii, isi aducea aminte parintele Ioan Negrutiu de locul nasterii sale. Firav si bolnav inca de la nastere, i s-a pregatit sicriul cand implinea trei luni; Dumnezeu insa a facut ca acesta sa devina troaca din care se hranea capra, simbol al saraciei in care traia familia sa.

Orfani de la o varsta frageda, mai intai de mama, apoi si de tata, cei cinci copii au crescut sub obladuirea plina de dragoste a surorii lor celei mai mari. Locuinta de la marginea satului nu era deloc instarita: „Intr-o seara am gazduit un cersetor orb.

Am impartit cu dansul tolul cu care ne inveleam; daca Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut si noi cu ce sa ne cinstim oaspetele…”, care, surprins de o saracie si mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte.

De la saracie la studii eminente

Clasa I-a a frecventat-o pana cand timpul a fost favorabil, ramand acasa deoarece avea o singura camasuta, si aceea purtata de cand implinise trei ani. Abia la sfarsitul anului scolar, o data cu sosirea verii, a mers iarasi la scoala. Dar aici a fost pus in ultima banca.

Insa elevul Ioan Negrutiu deprinsese buchiile de la sora sa mai mare, uimindu-se invatatoarea cu caligrafia sa si cu spiritul de observatie: fiind pusi sa descrie clasa in care invata, ceilalti colegi pomenisera lucrurile de care erau inconjurati: banci, ferestre, flori, scaune; el singur incepuse enumerarea cu Icoana si Stema regala de pe peretele din capul clasei.

Atunci invatatoarea l-a luat acasa, sa discute situatia lui cu sotul ei, director al scolii. „Mi-au dat o felie de paine alba unsa cu unt si cu miere deasupra; atunci am trait primul extaz din viata mea”.

De atunci soarta tanarului s-a schimbat. Prin grija dascalilor din satul natal care i-au remarcat aptitudinile, a fost trimis la scoala, cu bursa pentru orfani, la Oradea. Datorita inclinatiilor sale, a urmat Seminarul de la Galati, apoi (1934) devine student al Facultatii de Teologie din Bucuresti.

Aici se incadreaza in Miscarea Legionara, alaturi de o intreaga generatie de teologi: dr. Gheorghe Furdui, dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Ilie Imbrescu, Arhim. Grigore Babus.

In anul de mare incercare 1938, isi ia licenta cu o teza despre martiriu – inspirata de jertfa lui Mota si Marin in lupta contra bolsevismului, in Spania, din 13 ianuarie 1937, si inmormantarea lor peste o luna Bucuresti.

Martiriul, care il preocupa pe tanarul teolog, avea sa fie o constanta in viata Parintelui Ioan Negrutiu, dupa lipsurile si necazurile din pruncie avand de suportat prigonirile si opresiunile regimurilor carlist, hortist si comunist, asumandu-si, totodata, si nevointa „atletilor” lui Hristos.

In slujba Bisericii si a Neamului

Manastirea Timiseni unde pr. Negrutiu a fost staret

E hirotonit preot celib si se intoarce in locurile natale, in Beiusul Bihorului. „Nu am trecut niciodata granita tarii, dar ea a trecut de trei ori peste mine”: nascut in 1915, in Imperiul Austro-Ungar, din 1918 devine cetatean roman, avand sa sufere in 1940 revizuirea frontierei in urma Dictatului de la Viena.

Parintele Ioan Negrutiu, compara drama Romaniei, „mare ca o paine rotunda”, cu ofranda adusa de jertfa liturgica: tara este strapunsa ca o prescura cu copia in cele patru puncte cardinale. Granita se va muta abia la sfarstiul razboiului la locul ei actual, dar mutarea ei nu da la o parte „cortina de fier”.

Ca si la Oradea, unde episcop era Nicolae Popovici (scos din scaun in 1950), stapanirea comunista gaseste in zona Beiusului un vrednic opozant in personalitatea Parintelui Negrutiu: aici il primeste in sarbatoare pe Regele Mihai; PS Ioan Suciu – vicar al Mitropoliei de la Blaj si ierarhul tinerimii greco-catolice din Ardeal – ii marturiseste dorinta de unitate cu Biserica Ortodoxa, careia

ierarhul greco-catolic ii „reproseaza” doar lipsa unei discipline ferme; pastoreste credinciosii in acele timpuri tulburi cu puterea cuvantului sau din predica; activitatea sa organizatorica se evidentiaza si pe taram cultural, ca dirijor al corului alcatuit tot de dansul.

Toate aceastea fac ca in 1947 sa fie arestat si dus la Securitatea din Oradea; la Cluj i se instrumenteaza procesul. Lotul, al carui cap era Parintele Negrutiu cuprindea peste 200 de romani, pe care vrea sa-i absolve, asumandu-si intreaga vina cu care erau acuzati. Ia condamnarea cea mai mare – 10 ani munca silnica (totusi, mica, in raport cu usurinta cu care se dadeau atunci condamnari).

17 ani pe Cruce, langa Hristos

Cunoaste regimul penitenciar dur; dar isi incurajeaza fratii de suferinta cu harul care-l acopera si cu puterea ce-l insufleteste. La Canal refuza sa fie scos din lagar, la interventia Patriarhului Iustinian Marina.

Cu o zi inainte de a-si implini executarea pedepsei, are o viziune in vis: Hristos este pe Golgota, iar Parintele, la poalele celor 3 cruci, vazandu-L singur pe Mantuitorul, intreaba: „Pe care dintre celelalte doua cruci sa urc: pe cea din stanga, pentru osandire, sau pe cea din dreapta, pentru izbavire?”

La care primeste raspuns: „Ioane, crucile nu mai au semnificatia din Vinerea Rastignirii; urca pe oricare, numai pe Cruce sa fii, langa Mine!” A doua zi este scos la poarta lagarului. Porneste peste camp, dar este ajuns de o masina a Securitatii si, in loc sa fie lasat in libertate, este dus la Rubla, cu domiciliu obligatoriu, pentru a avea cei de acolo un preot.

Parintele isi ia misiunea in serios si in scurt timp transforma o casa paraginita in locas de cult.

Reusind sa primeaca aprobari de a merge la oras pentru a se ingriji de starea sanatatii, de fiecare data trece si pe la Episcopia Galati si obtine aprobarile pentru tarnosirea bisericii, aducand multa mangaiere celor ce erau tinuti departe de casele lor, putand savarsi Liturghia, botezuri, cununii, inmormantari.

Rearestat in’58 pentru poeziile lui Radu Gyr

La valul de arestari din 1958 este ridicat din nou, fiind gasite scrisori ale sale in care erau si versuri ale lui Radu Gyr, condamnat si trimis la Aiud. Decretul de eliberare a fostilor detinuti politici incheie parcursul din temnita al Parintelui.

O viata de jertfa continua

Se intoarce in Bihorul sau natal si timp de un an este preot la tara. Zaharia, episcopul de atunci, mai inainte aservit cu totul comunistilor, recunoaste calitatile Parintelui Negrutiu si-l aduce secretar la eparhie, pentru a-i fi de folos, trimitandu-l la mai toate Consiliile eparhiale.

Mare si iscusit orator (din studentie se apropiase de filosofie, mai ales de cea germana, de care se slujea ca o albina, culegandu-i numai nectarul), faima sa intinzandu-se, este chemat (mai ales de Mitropolitul Nicolae Corneanu) sa predice in Catedrale.

Apoi, in anii ’70 este numit director al Seminarului de la Curtea de Arges (unde si-a luat multi colaboratori dintre parintii si profesorii de teologie care cunoscusera inchisorile comuniste) unde formeaza cateva generatii de preoti de caracter, vrednici slujitori ai Altarului.

Fiindu-i refuzat buletinul de Bucuresti si neputandu-se stabili acolo, este numit inspector pe invatamantul bisericesc. Un an de zile este si membru al Consitoriului Bisericesc (instanta de judecata), timp in care rezolva toate cazurile, fara a se pronunta caterisirea vreunui preot.

Cei ce l-au cunoscut, au vazut in Parintele Ioan Negrutiu o persoana de mare incredere, om hotarat si de cuprindere duhovniceasca, privindu-l cu respect.

Atitudinea sa demna a fost apreciata de Patriarhul Iustinian Marina: “Parinte, nu stim cum sa-i multumim lui Dumnezeu si dumneavoastra ca ne-ati salvat Biserica! Noi aici am fost legati de maini si de picioare si cu calus la gura! Ortodoxia noastra a amutit aici.

Altarele romanesti s-au mutat acolo, in inchisori!” Totodata, a refuzat scaunul episcopal oridecateori i s-a oferit, stiind ca aceasta urmarea sa-i schimbe atitudinea de dreptate.

„In punctul cel mai de vest al duhovniciei romanesti”

Presiunile comunistilor devin tot mai de nesuportat, mai ales in urma cazului Parintelui Calciu. Desi Patriarhul Iustin Moisescu ii cere: “Te rog sa nu pleci; ca Biserica sta rau. E un haos aici!”, nu l-a ascultat. In 1981 „asculta” chemarea Mitropolitului Corneanu si preia functia de redactor al publicatei eparhiei, Altarul Banatului.

Aici devine duhovnic al Manastirii Timiseni, unde polarizeaza suflarea credinciosilor din Banat, datorita virtutilor sale, asa cum il apreciase Patriarhul Teoctist: “Mi-a dat Dumnezeu o daruire: aceea de a cladi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat si puterea de a altoi spiritul zidului. Or, tie, Ioane, ti-a dat Dumnezeu acest dar din plin: sa pui viata in ziduri”.

De altfel, Parintele Ion Buga aprecia ca Parintele Ioan Negrutiu „Ca intr-o simetrie dumnezeiasca, in ultima vreme s-a asezat in punctul cel mai de vest al duhovniciei romanesti, sa nu se rastoarne tara catre nord-est, unde-s cei mai multi duhovnici”.

Dupa decembrie 1989, in activitatea sa plina de sacrificiu iese in evidenta misiunea de duhovnic al cetatii: este cap de afis la conferintele studentilor din Timisoara si incurajeaza tinerii sa intre pe linia de lupta a neamului romanesc, aceasta fiind cea mai importanta opera a sa.

Desi a fost unul dintre cei mai buni predicatori ai Bisericii, nu a dorit sa lase ceva scris (modestia sa socratica dauneaza acum, lipsindu-ne de un cuvant de intarire), cele doua convorbiri cu sfintia sa (in Convorbiri duhovnicesti, vol II, 1990 si Accesul la memorial, 1999) putand fi completate doar de marturia celor ce l-au cunoscut sau de inregistrarile unor predici.

A avut si o mare nemultumire: nici un ofiter sau informator al Securitatii, nici un tortionar din cati erau macar in partea aceea de tara, nu au ajuns dupa Revolutie sa-si spovedeasca la dansul raul comis.

Si-a dus Crucea cu demnitate si va primi cununa pe patul de suferinta: din 1996, in urma unei indigestii, a unei infectii si a unor operatii, avea sa zaca peste sapte ani in patul din chilia sa, ingrijit de maici si continuu cercetat de cei ce-l indrageau, pana cand lumina din ochi i s-a stins. De acolo a auzit chemarea celor plecati mai inainte si a urcat la Domnul in 22 octombrie 2003.

Trecutul sau de lupta si suferinta dinmpreuna cu trupul straveziu si chipul ingeresc al Parintelui, i-au incredintat pe cei ce au participat la inmormantarea sa ca au insotit pe ultimul drum un sfant.