Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2012 noiembrie.

de agaton

Oamenii lui Dumnezeu sunt ascunsi peste tot!

5:02 pm, noiembrie 11, 2012 în Un gand pentru ziua de azi de agaton

Suflete… schimbate la fata (1): Alexandru Tudor. MARTURISIREA DE CREDINTA SI MINUNILE DIN VIATA UNUI ARBITRU ROMAN DE FOTBAL

Interviu cu arbitrul Alexandru Tudor

“De paine si circ e nevoie pentru a conduce vulgul. Fotbalul este circul…“

Dar si...

Stiu oameni in fotbal cu adevarat adanci sau macar apropiati de Dumnezeu, dar care nu fac publica aceasta chestiune. Sunt multi. Dar cei de calitate sunt cei discreti. Care fac bi­nele si il tin pentru ei. Sa il stie doar Dumnezeu”.


“Arbitru de Diviza A din 1997 si pe lista FIFA din 2001, Alexandru Tudor e vestit in lumea fotbalului. E vestit mai ales pentru rigoare si pentru numarul de cartonase acordate. In spatele acestei duritati afisate se gaseste un om corect si serios, dar mai ales foarte exigent cu sine. Si aceasta exigenta izvoraste dintr-o constiinta crestina curata si foarte treaza, dintr-o credinta bine asezata si mai ales dintr-o fierbinte dragoste de Hristos. Cand vorbeste despre Dumnezeu, Alexandru Tudor se lumineaza la chip si tresalta de bucurie. Este zgarcit la cuvinte si foarte retinut la relatia cu presa, asa ca a trebuit sa abuzez de relatia de prietenie pentru a obtine acest interviu. Totusi nu a fost tocmai lucrul cel mai usor de facut…
- Inca inainte de a ne cunoaste, mi-a atras atentia persoana ta au­zind declaratia cuiva care a spus mai demult catre presa: “Sunt foarte feri­cit ca o sa arbitreze Tudor, pentru ca este un om al lui Dumnezeu si atunci nu imi fac probleme”.

- Prefer sa nu fiu aproape de chestiunile mediatice. As prefera sa stau in apropiere de cele duhovnicesti.

- Totusi, ca persoana publica, nu poti sa te feresti total de media…

- Da, insa incerc sa stau departe cat pot. Si mai ales de declaratii publice care s-ar putea sa nu poata fi in­totdeauna perfect adevarate.

- Atunci, trecand la chestiuni du­hovnicesti, imi amintesc cuvantul unui parinte care spunea: “Eu nu inteleg fotbalul… Atata energie… atata efort ca sa ajungi la minge si, cand ajungi la ea, ii dai cu piciorul”.

- Da, nici eu nu inteleg ce caut in fotbal la momentul asta. Dar nu am blagoslovenie sa ies.

- De la duhovnic?

- Da.

- Si e bine in fotbal?

- E bine pentru ca, din punctul meu de vedere, iti ofera un drum catre Dumnezeu. Prin greutatile pe care le ai te ajuta sa mergi pe o anumita carare.

- Adica poate fotbalul sa duca la Dumnezeu?

- Orice poate sa duca la Dumnezeu. Cu atat mai mult fotbalul, care e dificil.

- A intrebat cineva odata un ierarh de-al nostru daca Dumnezeu iubeste fotbalul. Si acela i-a raspuns: “Cred ca lui Dumnezeu nu-i pasa de fotbal”…

- Eu cred ca Dumnezeu ii iubeste pe toti. Indiferent daca sunt in fotbal sau nu. Ii iubeste si pe cei care sunt acolo.

- Ai spus ca fotbalul poate sa duca la Dumnezeu pentru ca e dificil, deci cere o oarecare jertfa. Ce e cel mai greu in fotbal, si in special in sarcina unui arbitru?

- Pentru mine cel mai greu a fost sa rezist. Sa rezist in sistem in modul meu. Mie ai mei mi-au spus asa, foarte dur: “Vezi ca o singura cin­ste ai! Si daca ai pierdut-o nu mai poti sa o cumperi inapoi!”. Si asta mi-a ramas imprimat in caracter.

- Fotbalul, ca multe alte sporturi, dezvolta si patimi foarte aprinse. Cum se impaca asta cu viata duhov­niceasca?

- Viata duhovniceasca… V-am spus ca deocamdata nu am blagoslovenie sa ies din fotbal.M-a intrebat un parinte cati ani mai am in meserie si mi-a zis: “Daca nu poti sa te rogi acolo, roaga-te dupa…”

- Poti sa te rogi in timp ce arbi­trezi?

- Foarte greu…

- Adica stau la gat impreuna cru­cea si fluierul?

- Stau, dar rugaciunea e foarte grea in timpul jocului. Trebuie sa te rogi inainte sau dupa.

- Banuiesc ca sunt totusi si altii care se roaga in timpul jocului, poa­te chiar in mod serios. Nu ma refer la cei care se roaga din tribuna, ci la cei care chiar joaca. Pot sa fie cu gandul la Dumnezeu in timp ce sunt in fuga dupa minge?

- M-a intrebat un jucator acum, de curand: Domnu’ Tudor, puteti sa va rugati tot meciul rugaciunea inimii?”. Cand l-am auzit, am zis: “Frate, dar du-te la duhovnic si ia blagoslovenie intai!”. Eu nici nu ma gandisem la treaba asta. Dar el… Vezi? Un jucator care a fost foarte ajutat de Dumnezeu, in sen­sul ca a dat goluri decisive pentru echipa lui.

- O intrebare clasica: “Cand si cum L-ai descoperit pe Dumnezeu?”.

- Eu am fost crescut in cartier de nomenclaturisti. Biserica noi n-aveam, Am crescut in Primaverii.

- Dar ai fost botezat?

- Mi s-s spus de catre na­sii mei ca sunt botezat de parintele Galeriu. Dar in mod secret pentru ca ai mei erau nomenclaturisti. M-am bucurat foarte tare cand am auzit.

- Parintii erau nornenclaturisti, dar inteleg ci totusi nu erau departe de Dumnezeu, daca au facut gestul asta.

- Bunicul meu e nascut langa Manastirea Sucevita. El s-a sacrificat sa ne creas­ca. Bunica mea mi-a daruit o icoana a Maicii Domnului de la Sihastria cand a putut sa mi-o dea si cand a stiut ca nu o sa fie o proba impotri­va ei. Asa incat sunt sigur ca erau apropiati de Dumnezeu. Macar cu sufletul, chiar daca nu puteau sa se manifeste public la momentul acela.

- Stiu ca ai ajuns si in Athos, si la Ie­rusalim…

- Da, lo­curi minu­nate. Locuri care iti schimba sufletul. Un cuvant pot sa spun: am urcat un om pe Sinai si am coborat altul. Iar Athos-ul… Pregustarea raiului.

- Ce a fost cei mai frumos in Sfantul Munte?

- Pot sa spun ca nu am stiut cine este Maica Domnu­lui inainte sa merg in Sfantul Munte. Cand mi-a spus conducatorul grupului ca “o sa randu­iasca Maica Domnului” unde sa mergem, cand sa plecam. Eu sunt obisnuit cu chestii foarte exacte. Mie imi spui
in ce zi plec, unde stau, ce fac, la ce ora… El imi spunea: “Plecam in 3 sau in 4 ore”. Cum “in 3 sau in 4″? Nu imi spui exact la ce ora, unde mergem sa stam prima data? Si el zicea:“Randuieste Maica Domnului…”. Nu intelegeam nimic. Eram manios de-a binelea. Abia cand m-am intors, am inteles. De Sfanta Anisia, fusesem la Salonic, la moastele ei, de Sfantul Ioan Botezatorul fusesem la Prodromu. Si multe altele.

- Si la Ierusalim?

- Ierusalimul pentru mine a fost un vis, o bucurie, o plutire. Nu pot sa spun altceva. Doar doresc tuturor sa ajunga si sa simta. In cuvinte este greu de spus, dar ma rog pentru
toata lumea sa ajunga si sa se bucure.

- Ai mai merge, inteleg…

- Uneori  pot sa spun chiar ca sunt acolo,   in  acele locuri. Pentru ca gandul meu e acolo. Si sufletul.

- Sunt, poate, anumite lucruri minunate viata ta pe ai putea sa ni le impartasesti? Experiente personale ne-ar ajuta, ne-ar folosi duhovniceste.

- Am intalnit multi parinti cu viata sfanta, am avut bucuria sa stau de vorba odata cuparintele Iulian de la Prodromu. Si mi-a spus: “Vezi ca acolo, la tine, la fotbal, este ochi si urechi!”. Am avut senzatia ca acel cuvant vine de sus, trece prin gura parintelui si ajunge la mine la 90 de gra­de. Asta cu putin timp inain­te sa ii aresteze pe sefii si pe unii din colegii mei.

- Lumea fotbalului e o lume des­tul de agitata…

- De paine si circ e nevoie pentru a conduce vulgul. Noi suntem circul…

- Ma gandesc la toata presiunea aceea din tribune. La faptul ca sunt mii de ochi pe arbitru. Cum se trans­mite asta duhovniceste si ca stare?

- Mie mi s-a dat un sfat foarte simplu de catre un parinte care fusese si fotba­list: “Domnu’ Tudor, cel mai mare judecator e Dumne­zeu!“. Mi-a fost suficient. Pe mine m-a luminat.Lasa-te in mana lui Dumnezeu si le randuie El pe toate.

- Despre oamenii de din fotbal noi citim in presa, auzim comentarii in mass-media, deci ii vedem prin ochii altora. Unii sunt foarte apropiati de Dumnezeu. Poate ne-ai putea schita cateva portrete. Fie ca dam nume, fie ca nu dam…

- Oamenii de calitate sunt discreti. Imi amintesc de exemplu ca dintr-un grup de 9 insi, erau 6 arbitri sau fosti arbitri care fusesera in pelerinaj in Sfantul Munte. Si s-au dus doar pentru folos duhovnicesc. Stiu oameni in fotbal cu adevarat adanci sau macar apropiati de Dumnezeu, dar care nu fac publica aceasta chestiune. Sunt multi. Dar cei de calitate sunt cei discreti. Care fac bi­nele si il tin pentru ei. Sa il stie doar Dumnezeu.

- Revin si te intreb: ce alte minuni ai mai trait?

- Imi amintesc ca am avut un meci foarte important pentru mine la inceputul carierei. Secretarul comisiei mi-a spus: “Du-te acum la Policlinica pentru Sportivi si da-te indisponibil, pentru ca vor sa te scoata din arbitraj cu meciul asta“. Era vorba de un baraj intre Foresta, care batuse pe Dinamo cu 5 la 4 dupa ce condusese Di­namo cu 4 la 0, si FC Baia Mare. Returul. La Sucea­va. Eram atat de tensionat si bulversat incat mi-a spus arbitrul de rezerva ca n-am vorbit cu el de la Bucuresti pana la Suceava. Si cu ni­meni altcineva. In Suceava am iesit pe strada. La vre­mea aceea nu intelegeam eu prea multe din ale Bisericii, dar la un moment dat a tre­cut un camion pe langa mine si am vazut niste calugari care dadeau cu apa din ca­mionul respectiv. Nu am inteles mare lucru, dar stiu ca m-am trezit cu niste stropi pe fata si, a doua zi, in loc sa fiu macelarit si distrus, totul s-a asezat pe un fagas extrordinar de linistit. Am luat 9,5. 9,5 nu exista ca nota la noi. Asta este o nota pe care nu ai cum sa o meriti. La noi se dau notele intre 7 si 8,5. Mai tarziu am aflat ca fusese ziua Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava si ca in camionul respectiv erau asezate sfinte­le moaste scoase in pelerinaj prin oras.

Si mai sunt o serie intreaga de minuni cu Sfantul Mina. Siruri intregi. Lucruri simple, dar tare frumoase. Prima minune a fost cu un polonic. Trebuia sa vina un prieten la noi si sotia mi-a zis: “Nu gasesc polonicul nica­ieri. Cum o sa isi puna omul ciorba in farfurie?”. Si i-am raspuns: „Hai sa facem o ru­gaciune la Sfantul Mina!“. Am mers la icoana Sfantului Mina, am facut doua inchina­ciuni si i-am spus atat: “Sfinte Mina, te rugam, rezolva ches­tiunea aceasta!”Am avut convingerea ca ne va ajuta. Dupa aceea, am mai facut o inchinaciune si am cautat din nou in locul in care trebuia sa fie polonicul. Era acolo, doar cazuse din sertar. L-am luat si, in clipa in care i-am mul­tumit Sfantului Mina, sotia a strigat: “Am gasit si asta!”. Mai gasise un lucru pe care il pierdusem demult.

- Pana si pentru faptul ca i-ai mul­tumit ai primit rasplata.

- Asa este. In clipa in care ii multumesc Sfantului Mina, primesc un alt cadou de la el. Odata trecem cu masina pe langa Biserica Sf. Mina. Ingerul imi dadea in gand: “Opreste! Du-te si te inchina la moastele Sfantului Mina!”. Celalalt imi zicea: “Nu. E politistul aici in in­tersectie. Nu ai unde sa parchezi. E trafic…”. Am trecut de intersectie, dar gandul cel bun a biruit: “Aici opreste! Parcheaza! Treci pe diagona­la! Du-te si multumeste!“. Si m-am dus. Asa o bucurie am avut cand m-am inchinat! Iar cand am iesit din biserica, am bagat mana in buzuna­rul de la pantaloni, unde, de obicei, nu tin absolut nimic, si am gasit fluierul cu care arbitram si pe care il pierdu­sem. Eram cu treningul unui coleg. Ce cauta fluierul meu acolo n-am putut sa inteleg. De fapt, am inteles: era randuiala Sfantului Mina sa imi faca o noua bucurie.

– Ai pomenit mai devreme de so­tie. Ne spui ceva despre familia ta? Despre copil…

- Da, si copilul meu este un dar de la Dumnezeu. Eram casatorit cu sotia de mult timp si ea nu ramanea insarcinata. Am mers si am facut niste analize si, spre surprinderea noastra, doc­torita ne-a spus: “Dumnea­voastra din punct de vedere medical sunteti prea sanatosi ca sa nu aveti copii. Dar mai duceti-va si pe la biserica!”. Nu intelegeam prea multe, dar, cand a trebuit sa cunu­nam pe cineva, ni s-a spus ca nu putem cununa atata timp cat noi nu eram cununati. Si asa ne-am cununat. Si dupa ce ne-am cununat, a venit baiatul meu. Si pentru mine a fost evident un dar de la Dumnezeu. Si este.

- Dumnezeu mi-a calau­zit pasii si tot timpul imi da foarte multe lucruri bune, iar daca ingaduie incercari, acestea sunt tot spre binele meu.

- In concluzie, care ar fi conditia ca de pe terenul de fotbal cineva si se mantuiasca?

- Mila lui Dumnezeu. Prin ea ne mantuim”.

Interviu de Silviu-Andrei Vladareanu, aparut in revista “Lumea credintei“, nr. 8 (97)/august 2011

Articol preluat de pe Razboi intru Cuvant

de agaton

Ne ascundem “Dupa dealuri”?

9:08 pm, noiembrie 5, 2012 în Fără categorie de agaton

AUTOR: PR. CONSTANTIN STURZU
DATA PUBLICARII: 03/11/2012

Constantin Sturzu, purtatorul de cuvant al Mitropoliei, face cronica filmului lui Cristian Mungiu

Am urmarit zilele trecute filmul “Dupa dealuri”. Motivele? Dintre cele mai diverse, dar mai ales pentru faptul ca mi s-a cerut sa exprim o opinie pe acest subiect, inclusiv de catre unele institutii de presa. Randurile care urmeaza nu sunt insa scrise ca un punct de vedere oficial asupra filmului, ci reprezinta o reflectie personala a unui om din Biserica asupra unei productii care abordeaza presupuse sau realeprobleme din Biserica al carui madular sunt si eu. Asa cum se stie, scenariul filmului este inspirat din volumele “Spovedanie la Tanacu”si “Cartea Judecatorilor”, ale scriitoarei Tatiana Niculescu Bran. Iar despre “cazul Tanacu” cred ca a auzit toata lumea, a fost mediatizat pana la suprasaturatie. Dar ce s-a intamplat in mod real acolo sau ce a fost in sufletele celor implicati, mai ales in mintea si inima celei care a murit, Irina Cornici, nimeni nu poate sti cu adevarat. Incat nici nu cred ca filmul merita citit in aceasta cheie realista, ca spunand un adevar, oricare ar fi el, despre Tanacu si intamplarile de acolo. Chiar si daca l-am lega neaparat de tragicul moment petrecut pe meleaguri vasluiene, nu cred ca cineva ar avea ceva de reprosat regizorului Cristian Mungiu. Din film reiese fara putinta de tagada ca ori nu e vinovat nimeni, ori au cu totii o parte de vina. Se vede clar ca cei din obste incearca sa o ajute pe fata bolnava psihic si parasita de toata lumea, pe care nici cei din spital nu mai vor sa o tina (“Luati-o voi la manastire, acolo e liniste si poate o ajuta rugaciunile” – cam asa suna replica medicului care o externeaza pe Alina – numele din film al Irinei Cornici -, desi fata purta, in continuare, semnele unor tulburari de natura psihica).

Asadar nu despre vinovatie este vorba in film sau, altfel, miza povestii nu este una juridica, de a separa albul de negru, de a da sentinte. De unde provine insa reactia destul de dura la adresa filmului, caracterizat ca fiind “anticrestin” sau “antiortodox”? E indreptatita o astfel de etichetare? Evident, nu voi considera credibili pe acei comentatori care nu au urmarit filmul sau, mai ales, pornesc de la prejudecata ca fratele celei care a scris o piesa de teatru blasfemiatoare la adresa crestinismului, obligatoriu va produce tot ceva in acest duh. Nici macar antecedentul numit “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” nu este un motiv de a astepta o productie “anticrestina” de la Cristian Mungiu. Eu sunt inclinat sa cred ca nu are suport solid interpretarea ca ar fi un film pro avort, care ar arata ce greu era inainte de 1989 unei femei sa lepede o sarcina, spre deosebire de zilele noastre. De ce spun asta? Pentru ca nici chiar azi o tanara sanatoasa, majora, precum personajul din “4,3,2″, nu ar avea dreptul legal de a avorta in luna a cincea. Incat prefer sa iau mai degraba in considerare faptul ca filmul ar arata tinerilor ce probleme (ce drame chiar!) se isca atunci cand aleg sa aiba relatii sexuale in afara casniciei, pelicula, prin maniera socanta de a pune problema, fiind un indemn la responsabilitate in fata vietii (a celei proprii sau a celei care urmeaza sa se nasca).

Formalism, fatarnicie, bigotism

Lasand deoparte toate aceste prejudecati, gasim insa numeroase argumente care sa indreptateasca o critica a peliculei “Dupa dealuri”. Pentru ca ea surprinde un tip de obste monahala care nu este deloc reprezentativa pentru monahismul ortodox. Sa va dau doar cateva exemple. Inca din debutul filmului, manastirea ne este prezentata ca avand la intrare mesajul “crede si nu cerceta”. Niciunde nu se gaseste un astfel de mesaj in Scriptura sau in vreo carte de teologie. Expresia “crede si nu cerceta” a fost atribuita crestinilor de catre un filosof anticrestin, Celsus, prin secolul II, dar niciodata acceptata de Biserica, ci doar colportata de atunci si pana azi de catre dusmanii crestinismului. E greu de crezut ca ar exista azi monahi care sa-si insuseasca o expresie anticrestina si sa o mai si afiseze la vedere. Apoi faptul ca maicile din obste se adreseaza parintelui cu apelativul“tati”, iar staretei cu cel de “mami” este iarasi un lucru ce nu are vreo legatura cu vocabularul monahal.

La aceste lucruri se adauga numeroase alte elemente care sugereaza o obste ce traieste foarte riguros dupa canoane, dar prea putin pricep ceva din duhul acestora, relatia lor cu Dumnezeu fiind mai degraba una exterioara, formala (ni se sugereaza, spre exemplu, ca una din maici a venit la manastire pentru ca a pierdut sarcina si era batuta de barbatul sau, nu pentru ca ar avea vocatie pentru aceasta; acelasi lucru reiese si din insistenta unei fete de la casa de copii de a veni la manastire pentru ca nu mai putea sta in orfelinat). Un alt exemplu: “Are mare putere parintele!”, spune la un moment dat stareta, parca “uitand” (daca o fi stiut) ca nici un preot nu are ceva de la el insusi, ci are doar harul pe care Dumnezeu il face lucrator prin intermediul sacerdotului. Una peste alta, intreaga atmosfera din manastire, de “plumb”, cum o numea cineva, nu are, in afara aparentelor, nimic in comun cu duhul monahului ortodox ce tanjeste dupa unirea cu Dumnezeu, ci mai degraba, cu nevoia unor suflete bolnave de a se strange in jurul unui “tati” si a unei “mami”. Te simti indreptatit sa te intrebi ce vor intelege spectatorii americani sau cei occidentali din monahismul prezentat astfel (si din crestinism, in general)? Vor mai avea ei, oare, sansa de a viziona si pelicule precum “Ostrovul”, spre a se edifica asupra autenticului crestinism ortodox? Din punctul acesta de vedere, ii inteleg prea bine pe cei care sunt suparati pe Cristian Mungiu.

Pe de alta parte, o astfel de suparare ar fi sora buna cu aceea pe care o incercam cand ne declaram scandalizati de faptul ca occidentalii nu ne mediatizeaza decat aurolacii, infractorii, gunoaiele de pe strazi etc., creand o falsa imagine despre Romania. La ce ne foloseste doar sa ne inflamam si sa ne declaram indignati? La ce ar folosi acum sa (ne) ascundem (de) acest film, “Dupa dealuri”? Vrand-nevrand, el vorbeste despre derapajele pe care le poate cunoaste un crestin neluminat de Duhul Sfant: formalismulfatarniciabigotismul, dorinta de a fi oameni “duhovnicesti” (dupa principiul tragicomic “sunt smerit si vreau sa stie”) nu sunt inventate de Cristian Mungiu si nu sunt de ieri, de azi. Dintotdeauna, in Biserica a existat aceasta ispita, sesizata si de Sf. Ap. Pavel care avertizeaza ca “litera ucide, iar duhul face viu”(II Corinteni 3,6). Daca i-am acorda (de ce nu?) regizorului iesean premisa unor bune intentii, de a atrage atentia asupra nefastelor consecinte izvorate dintr-o superficiala si ignara abordare a vietii duhovnicesti, atunci gasim si multe elemente care sa ne puna pe ganduri. Biserica este provocata acum sa ia atitudine nu atat vizavi de un film, ci fata de un mod gresit de a trai credinta.

Spre exemplu, atunci cand, in film, fiind singura in biserica, Alina intra in altar sa se roage unei icoane facatoare de minuni despre care a auzit ca ar fi acolo, preotul doar o cearta aspru pentru acest gest (evident, necanonic), dar nu se apleaca asupra insistentei cu care aceasta tanara bolnava spune ca are o dorinta pentru care se ruga. Pe fundal, intre cei doi, se contureaza icoana Invierii, cu Mantuitorul prinzand de mana pe Eva, femeia ce cazuse, spre a o ridica din iadul in care a ajuns ca urmare a neascultarii si a ruperii de Dumnezeu. E un contrast izbitor intre atentia, dragostea si fermitatea cu care Hristos Domnul o trage la Sine pe Eva, si tonul aspru, inchizitorial, al slujitorului altarului, mai degraba preocupat de incalcarea unei porunci, decat de a intelege ce se afla in spatele acestui gest, ce rana sufleteasca se ascunde, ratand sansa de a se comporta… parinteste. La fel de brutala este si interventia sa in viata Alinei atunci cand, inca din prima zi in care ajunge la manastire, ii cere sa se spovedeasca (desi tanara nu ceruse acest lucru si nu avea inca o intelegere asupra tainei spovedaniei).

Si sunt foarte multe astfel de elemente care apar in film, incat el ar putea fi studiat de cei preocupati de edificarea duhovniceasca atunci cand li se preda lectia lui “asa sa nu faceti!”. Filmul ar putea fi un excelent material didactic, dar nu poate fi o icoana a crestinismului ortodox. Eu sper ca regizorul Cristian Mungiu va iesi din perioada iconoclasta si va simti si nevoia de a gusta din lumina, nu doar de a critica intunericul. Il anunt de pe acum ca vom initia, la Iasi, un festival-concurs de film crestin si m-as bucura ca, intr-o buna zi, una dintre productiile sale viitoare sa fie inclusa pe agenda unei manifestari de acest gen. Privirea Voichitei din scenele de final ale filmului (personajul care este prietena din orfelinat a Alinei) ma face nu doar optimist, ci si convins ca, trecand “dupa dealuri”, drumul sau se va indrepta inspre muntii ce zgreaptana cerul fara a-l rani.