Ne ascundem “Dupa dealuri”?

9:08 pm, noiembrie 5, 2012 în Fără categorie de agaton

AUTOR: PR. CONSTANTIN STURZU
DATA PUBLICARII: 03/11/2012

Constantin Sturzu, purtatorul de cuvant al Mitropoliei, face cronica filmului lui Cristian Mungiu

Am urmarit zilele trecute filmul “Dupa dealuri”. Motivele? Dintre cele mai diverse, dar mai ales pentru faptul ca mi s-a cerut sa exprim o opinie pe acest subiect, inclusiv de catre unele institutii de presa. Randurile care urmeaza nu sunt insa scrise ca un punct de vedere oficial asupra filmului, ci reprezinta o reflectie personala a unui om din Biserica asupra unei productii care abordeaza presupuse sau realeprobleme din Biserica al carui madular sunt si eu. Asa cum se stie, scenariul filmului este inspirat din volumele “Spovedanie la Tanacu”si “Cartea Judecatorilor”, ale scriitoarei Tatiana Niculescu Bran. Iar despre “cazul Tanacu” cred ca a auzit toata lumea, a fost mediatizat pana la suprasaturatie. Dar ce s-a intamplat in mod real acolo sau ce a fost in sufletele celor implicati, mai ales in mintea si inima celei care a murit, Irina Cornici, nimeni nu poate sti cu adevarat. Incat nici nu cred ca filmul merita citit in aceasta cheie realista, ca spunand un adevar, oricare ar fi el, despre Tanacu si intamplarile de acolo. Chiar si daca l-am lega neaparat de tragicul moment petrecut pe meleaguri vasluiene, nu cred ca cineva ar avea ceva de reprosat regizorului Cristian Mungiu. Din film reiese fara putinta de tagada ca ori nu e vinovat nimeni, ori au cu totii o parte de vina. Se vede clar ca cei din obste incearca sa o ajute pe fata bolnava psihic si parasita de toata lumea, pe care nici cei din spital nu mai vor sa o tina (“Luati-o voi la manastire, acolo e liniste si poate o ajuta rugaciunile” – cam asa suna replica medicului care o externeaza pe Alina – numele din film al Irinei Cornici -, desi fata purta, in continuare, semnele unor tulburari de natura psihica).

Asadar nu despre vinovatie este vorba in film sau, altfel, miza povestii nu este una juridica, de a separa albul de negru, de a da sentinte. De unde provine insa reactia destul de dura la adresa filmului, caracterizat ca fiind “anticrestin” sau “antiortodox”? E indreptatita o astfel de etichetare? Evident, nu voi considera credibili pe acei comentatori care nu au urmarit filmul sau, mai ales, pornesc de la prejudecata ca fratele celei care a scris o piesa de teatru blasfemiatoare la adresa crestinismului, obligatoriu va produce tot ceva in acest duh. Nici macar antecedentul numit “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” nu este un motiv de a astepta o productie “anticrestina” de la Cristian Mungiu. Eu sunt inclinat sa cred ca nu are suport solid interpretarea ca ar fi un film pro avort, care ar arata ce greu era inainte de 1989 unei femei sa lepede o sarcina, spre deosebire de zilele noastre. De ce spun asta? Pentru ca nici chiar azi o tanara sanatoasa, majora, precum personajul din “4,3,2″, nu ar avea dreptul legal de a avorta in luna a cincea. Incat prefer sa iau mai degraba in considerare faptul ca filmul ar arata tinerilor ce probleme (ce drame chiar!) se isca atunci cand aleg sa aiba relatii sexuale in afara casniciei, pelicula, prin maniera socanta de a pune problema, fiind un indemn la responsabilitate in fata vietii (a celei proprii sau a celei care urmeaza sa se nasca).

Formalism, fatarnicie, bigotism

Lasand deoparte toate aceste prejudecati, gasim insa numeroase argumente care sa indreptateasca o critica a peliculei “Dupa dealuri”. Pentru ca ea surprinde un tip de obste monahala care nu este deloc reprezentativa pentru monahismul ortodox. Sa va dau doar cateva exemple. Inca din debutul filmului, manastirea ne este prezentata ca avand la intrare mesajul “crede si nu cerceta”. Niciunde nu se gaseste un astfel de mesaj in Scriptura sau in vreo carte de teologie. Expresia “crede si nu cerceta” a fost atribuita crestinilor de catre un filosof anticrestin, Celsus, prin secolul II, dar niciodata acceptata de Biserica, ci doar colportata de atunci si pana azi de catre dusmanii crestinismului. E greu de crezut ca ar exista azi monahi care sa-si insuseasca o expresie anticrestina si sa o mai si afiseze la vedere. Apoi faptul ca maicile din obste se adreseaza parintelui cu apelativul“tati”, iar staretei cu cel de “mami” este iarasi un lucru ce nu are vreo legatura cu vocabularul monahal.

La aceste lucruri se adauga numeroase alte elemente care sugereaza o obste ce traieste foarte riguros dupa canoane, dar prea putin pricep ceva din duhul acestora, relatia lor cu Dumnezeu fiind mai degraba una exterioara, formala (ni se sugereaza, spre exemplu, ca una din maici a venit la manastire pentru ca a pierdut sarcina si era batuta de barbatul sau, nu pentru ca ar avea vocatie pentru aceasta; acelasi lucru reiese si din insistenta unei fete de la casa de copii de a veni la manastire pentru ca nu mai putea sta in orfelinat). Un alt exemplu: “Are mare putere parintele!”, spune la un moment dat stareta, parca “uitand” (daca o fi stiut) ca nici un preot nu are ceva de la el insusi, ci are doar harul pe care Dumnezeu il face lucrator prin intermediul sacerdotului. Una peste alta, intreaga atmosfera din manastire, de “plumb”, cum o numea cineva, nu are, in afara aparentelor, nimic in comun cu duhul monahului ortodox ce tanjeste dupa unirea cu Dumnezeu, ci mai degraba, cu nevoia unor suflete bolnave de a se strange in jurul unui “tati” si a unei “mami”. Te simti indreptatit sa te intrebi ce vor intelege spectatorii americani sau cei occidentali din monahismul prezentat astfel (si din crestinism, in general)? Vor mai avea ei, oare, sansa de a viziona si pelicule precum “Ostrovul”, spre a se edifica asupra autenticului crestinism ortodox? Din punctul acesta de vedere, ii inteleg prea bine pe cei care sunt suparati pe Cristian Mungiu.

Pe de alta parte, o astfel de suparare ar fi sora buna cu aceea pe care o incercam cand ne declaram scandalizati de faptul ca occidentalii nu ne mediatizeaza decat aurolacii, infractorii, gunoaiele de pe strazi etc., creand o falsa imagine despre Romania. La ce ne foloseste doar sa ne inflamam si sa ne declaram indignati? La ce ar folosi acum sa (ne) ascundem (de) acest film, “Dupa dealuri”? Vrand-nevrand, el vorbeste despre derapajele pe care le poate cunoaste un crestin neluminat de Duhul Sfant: formalismulfatarniciabigotismul, dorinta de a fi oameni “duhovnicesti” (dupa principiul tragicomic “sunt smerit si vreau sa stie”) nu sunt inventate de Cristian Mungiu si nu sunt de ieri, de azi. Dintotdeauna, in Biserica a existat aceasta ispita, sesizata si de Sf. Ap. Pavel care avertizeaza ca “litera ucide, iar duhul face viu”(II Corinteni 3,6). Daca i-am acorda (de ce nu?) regizorului iesean premisa unor bune intentii, de a atrage atentia asupra nefastelor consecinte izvorate dintr-o superficiala si ignara abordare a vietii duhovnicesti, atunci gasim si multe elemente care sa ne puna pe ganduri. Biserica este provocata acum sa ia atitudine nu atat vizavi de un film, ci fata de un mod gresit de a trai credinta.

Spre exemplu, atunci cand, in film, fiind singura in biserica, Alina intra in altar sa se roage unei icoane facatoare de minuni despre care a auzit ca ar fi acolo, preotul doar o cearta aspru pentru acest gest (evident, necanonic), dar nu se apleaca asupra insistentei cu care aceasta tanara bolnava spune ca are o dorinta pentru care se ruga. Pe fundal, intre cei doi, se contureaza icoana Invierii, cu Mantuitorul prinzand de mana pe Eva, femeia ce cazuse, spre a o ridica din iadul in care a ajuns ca urmare a neascultarii si a ruperii de Dumnezeu. E un contrast izbitor intre atentia, dragostea si fermitatea cu care Hristos Domnul o trage la Sine pe Eva, si tonul aspru, inchizitorial, al slujitorului altarului, mai degraba preocupat de incalcarea unei porunci, decat de a intelege ce se afla in spatele acestui gest, ce rana sufleteasca se ascunde, ratand sansa de a se comporta… parinteste. La fel de brutala este si interventia sa in viata Alinei atunci cand, inca din prima zi in care ajunge la manastire, ii cere sa se spovedeasca (desi tanara nu ceruse acest lucru si nu avea inca o intelegere asupra tainei spovedaniei).

Si sunt foarte multe astfel de elemente care apar in film, incat el ar putea fi studiat de cei preocupati de edificarea duhovniceasca atunci cand li se preda lectia lui “asa sa nu faceti!”. Filmul ar putea fi un excelent material didactic, dar nu poate fi o icoana a crestinismului ortodox. Eu sper ca regizorul Cristian Mungiu va iesi din perioada iconoclasta si va simti si nevoia de a gusta din lumina, nu doar de a critica intunericul. Il anunt de pe acum ca vom initia, la Iasi, un festival-concurs de film crestin si m-as bucura ca, intr-o buna zi, una dintre productiile sale viitoare sa fie inclusa pe agenda unei manifestari de acest gen. Privirea Voichitei din scenele de final ale filmului (personajul care este prietena din orfelinat a Alinei) ma face nu doar optimist, ci si convins ca, trecand “dupa dealuri”, drumul sau se va indrepta inspre muntii ce zgreaptana cerul fara a-l rani.