Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Actualitati.

de admin

Mantuirea neamului

3:28 pm, decembrie 2, 2011 în Actualitati, Un gand pentru ziua de azi, Vremurile in care traim de admin

Daca aruncam o privire – chiar si superficiala – asupra Vechiului si Noului Testament, observam intre ele multe diferente, dar si o evidenta continuitate, a carei cheie spre intelegere este Hristos. Una dintre diferente insa, destul de evidenta, este discutia despre “neam” sau “popor”. Daca in Vechiul Testament textele abunda in referinte la “popor” si “neam”, in Noul Testament nu mai intalnim aceasta densitate. Aceasta ar putea duce la parerea conform careia discutia despre neamuri nu isi mai are locul in teologia crestina.

Pentru a putea sesiza sursa acestei diferente de orientare intre legea veche si cea noua, trebuie sa intelegem ca Legea Veche a fost si legea de functionare a unui intreg popor, si anume poporul iudeu. Urmasii lui Avraam, condusi ulterior de Moise inapoi in Canaan, au fost alesi si separati ca neam de catre Dumnezeu, care S-a constituit ca si conducator al lor. Dumnezeu Insusi i-a hranit cu mana in desert, i-a condus in razboaie si prin mainile conducatorilor lor a facut numeroase minuni.Poporul evreu a devenit astfel o insula de credinta dreapta intr-o intreaga lume de necredinta. Aceasta “osebire” a iudeilor a avut ca scop principal pregatirea pentru Intruparea Fiului lui Dumnezeu, lucru care s-a petrecut prin nasterea Sa din Fecioara Maria, desavarsindu-se in Iisus Hristos planul de mantuire a lumii.

In Hristos “nu mai este iudeu, nici elin”. Credinciosi lui Dumnezeu, suntem toti poporul Lui. Impartasirea cu Hristos care “prinde chip in noi” devine mult mai puternica, ca legatura intre noi, decat orice legatura pamanteasca. De aceea “Biserica Ortodoxa Romana” este o sintagma care desemneaza doar o organizare vazuta a poporului lui Hristos. Toti “numele Lui chemam”, si prin aceasta, prin inchinarea pe care I-o aducem, credem si marturisim ca El este conducatorul real al vietilor noastre. Poporul lui Dumnezeu revendica o conducere mai inalta decat toate cele care sunt in lumea aceasta.

Dar acest lucru nu inseamna ca nationalitatile – neamurile – au fost desfiintate. Desi suntem un singur popor in Hristos, fiecare dintre noi apartine in continuare unui neam; iar neamul are si el o istorie a lui si o cale a lui. Iar daca un singur om este atat de important pentru Hristos incat mare bucurie se face in cer pentru mantuirea lui, cu cat mai mult este important un popor. Si precum un om cade in pacat dar se poate ridica, la fel si un popor – dupa cum vedem in cazul poporului iudeu – poate cadea in pacate grave, dar isi poate si reveni.

Se pune asadar problema mantuirii neamului, mai ales ca, asa cum ne invata Sfantul Apostol Pavel, toti vom invia in Hristos, “dar fiecare in randul cetei sale”. Chiar daca legatura in duh este mai puternica decat legatura de sange, cea din urma nu este desfiintata; in propria fire umana simtim necesitatea de a fi parte a unei familii, a unei comunitati si in cele din urma a unui neam.

Facandu-ne parte a unui popor, in mod necesar ne identificam intr-o anumita masura cu el, avand fata de cel de un neam cu noi responsabilitatea pe care o avem catre un frate. Si precum atunci cand intr-o familie nu domneste dragostea frateasca se petrece o neoranduiala si o alunecare de la calea dreapta, lipsa de dragoste de neam conduce la o dezorganizare si la o scarbire a oamenilor fata de propriul popor. Si putem considera ca, precum vedem ca diavolul lupta impotriva familiei cautand sa distruga dragostea dintre soti si dintre copii, la fel duce o lupta si impotriva popoarelor, binestiind ca un popor dezbinat si pacatos isi raceste dragostea pentru Dumnezeu. Iar un popor care nu asculta glasul lui Dumnezeu, la fel ca o turma ratacita, este in pericol oricand sa cada in prapastie.

Dar chiar si pe marginea prapastiei, turma poate fi salvata de pastorul care este in cautarea ei, atata vreme cat este dispusa sa asculte glasul lui, chiar si in ultimul ceas. Asa se face ca vedem popoare binecredincioase pe care vicisitudinile pe alocuri groaznice ale istoriei nu le descumpanesc decat in aparenta. Cu picioarele intarite de credinta, orice popor este imposibil sa fie clintit.

De aceea consider ca este nevoie de rugaciune pentru mantuirea neamului, in acest ceas intunecat, in care nu doar conducatorii lumesti ai poporului il conduc pe cai gresite, dar nici poporul nu mai aude glasul lui Dumnezeu. Parafrazand un celebru cuvant al Sfantului Siluan Atonitul, cred ca nu avem conducatori buni si pentru faptul ca noi insine nu suntem oameni buni. Deznadajduiti, nu credem in posibilitatea ca Dumnezeu sa inmoaie si sa intoarca inimile conducatorilor, sa le dea intelepciune si dragoste pentru cei obiditi. Ne dovedim astfel necredinciosi in puterea lui Dumnezeu de a mantui poporul sau.

Si ca sa intelegem ca nu doar conducatorii sunt responsabili de soarta neamului in fata lui Dumnezeu, iata cum explica Sfantul Nicolae Velimirovici soarta Romaniei in Primul Razboi Mondial: “Romania a intrat in razboi tarziu, si atunci cu socoteala sa castige, iar nu pentru dreptate si pentru slava lui Dumnezeu. De aceea a fost lovita si infranta fulgerator de catre vrajmas, care i-a ocupat si capitala. Asta s-a intamplat din pricina depravarii si vietii usuratice a bogatilor ei boieri, care faceau ce este rau inaintea Domnului. Dar in cele din urma Romania a intrat in randul invingatorilor si mult pamant a castigat. Si asta datorita poporului ei patimitor si iubitor de osteneala, precum si datorita dreptatii aliatului ei, Serbia”.

Asadar pentru lucruri ca acestea se cuvine sa ne rugam lui Dumnezeu: sa ne dea dragoste pentru patimire si osteneala, sa dea intelepciune conducatorilor sa nu faca ce este rau inaintea Domnului; nu in cele din urma, sa ne dea aliati binecredinciosi, nedorind asadar aliati bogati si puternici dar rai.

In vremea cand intunericul se intinde peste toate neamurile, doar Dumnezeu este “Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul, care vine in lume”, si aceasta este mantuirea neamului.

de admin

Rezistenţa anticomunistă în munţi: „Povestea familiei Arnăuţoiu“

11:52 am, în Actualitati, Comunism, Prigoana anticrestina de admin

Elena Ion Arnăuțoiu

La târgul de carte de zilele trecute din Bucureşti a avut loc lansarea unui volum-document: Povestea familiei Arnăuţoiu. Cartea cuprinde mărturiile Elenei Ion Arnăuţoiu, sora lui Toma şi Petre Arnăuţoiu din grupul de rezistenţă împotriva comunismului format la Nucşoara, judeţul Muscel, în primăvara anului 1949. E unul dintre cele mai longevive grupuri de partizani anticomunişti din Europa Răsăriteană şi fost condus de Toma Arnăuţoiu, fost ofiţer în garda Regelui Mihai.

Ultimii patru membri ai grupului au fost arestaţi în 1958: între ei, Ioana – un copil de 2 ani, născut în munţi – fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop. Pentru familiile celor din rezistenţă şi pentru cei care i-au sprijinit au urmat ani de teroare în închisorile comuniste.

N-aveai voie să săruţi mâna propriei mame

Elena Ion Arnăuţoiu şi-a văzut ultima dată părinţii şi fraţii în timpul anchetelor de la Securitate. Povestea a început abrupt, cu o amintire din timpul anchetelor. „Şi mă întreabă gardianul: Cine era persoana aceea pe care ai îmbrăţişat-o în celulă şi i-ai sărutat mâna? Era mama mea. Nu ştiai că nu-i voie? Zic: Să trăiţi, vă rog să mă iertaţi (că aşa eram obligaţi să spunem totdeauna), nu am ştiut că nu am voie să sărut mâna mamei mele, care m-a născut şi m-a crescut. Atunci a tunat: N-aveai voie. Pentru asta, te bag la carceră şi acolo ai să putrezeşti“.

Scena s-a petrecut în 1958, la Securitatea Piteşti, după arestarea ultimilor membri ai grupului de rezistenţă de la Nucşoara. Alături de fraţii Arnăuţoiu, au fost închişi părinţii lor, dar şi sora mai mare, Elena. Mama ei fusese adusă întâmplător în aceeaşi celulă. După îmbrăţişarea din arest, cele două au fost despărţite. Astăzi, la aproape 93 de ani, Elena Ion Arnăuţoiu, îşi aminteşte pedeapsa de atunci: un gardian diabolic s-a gândit că suferinţa celor două va fi mai mare dacă la carceră va fi trimisă bătrâna femeie, nu fiica ei. Avea să fie ultima dată când Elena Ion Arnăuţoiu îşi vedea mama.

„Întâmplător, la noi în celulă era o doamnă doctor care făcuse scandal că nu ne hrănesc ca lumea şi că suntem chinuite acolo. Au băgat-o, bineînţeles, la carceră, unde s-a întâlnit cu mama. Prin ea mi-a transmis mama ultimul mesaj: spune-i fiicei mele că nu sunt supărată că sunt la carceră, ci sunt foarte bucuroasă că am văzut-o. Şi într-adevăr, de atunci, eu am fost trimisă la închisoarea cruntă de la Miercurea Ciuc. Acolo a fost adusă şi mama, dar după patru ani. Acolo a murit, când mai avea doar o săptămână până la eliberare. După zece ani de detenţie, a murit la închisoarea Miercurea Ciuc strigând: copiii mei, copiii mei…“

Puşcăria – ultima întâlnire cu tata

Cât despre copii, cei doi din munţi, Toma şi Petre Arnăuţoiu, fuseseră executaţi în 1959, un frate al lor murise pe front, un altul grav rănit, iar singura fiică, autoarea de azi, avea să facă şase ani de închisoare pentru vina de a nu-şi fi denunţat fraţii.

Ultima întâlnire cu tatăl a fost tot în puşcărie. „Pe tatăl meu, la fel, nu-l mai văzusem de foarte multă vreme înainte de arest. L-am auzit la închisoare, când îl aduceau noaptea de la anchete, bătut, la 78 de ani, bătrân şi bolnav. Îl auzeam strigând: Nu mă mai bateţi că nu mai pot, mai bine împuşcaţi-mă. Atunci a fost ultima dată când l-am auzit pe tata.“, mărturiseşte Elena Ion Arnăuţoiu.

Vocea puternică a femeii începe să tremure. Ochii i se umezesc, dar nu pânge. Un cameraman îşi şterge nasul. În liniştea din jurul standului de la Romexpo, boxele răsună. „Le mulţumesc pentru educaţia pe care mi-au dat-o. M-au învăţat ca orice necazuri voi avea în viaţă, să trec peste ele cu cinste şi demnitate. Până mă voi duce la ei, le mulţumesc pentru tot ce au făcut pentru mine. Sunt mândră de familia mea.“

File de istorie

Grupul de la Nucşoara e doar unul din cele câteva zeci de grupuri de rezistenţă împotriva comunismului din Munţii României şi cel mai longeviv. Era format din oamei care s-au opus încă de la început comunismului, mai apoi s-au ascuns în munţi şi sperau să intervină pentru schimbarea regimului, odată cu declanşarea unui eventual război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică. Deşi rezistenţa a durat până spre anii ‘60, e puţin cunoscută şi slab prezentată în manualele de istorie.

Ioan Crăciun, directorul editurii Ars Docendi, spune povestea acestui volum. „Cartea reuneşte de fapt transcrieri ale unor relatări ale doamnei Arnăuţoiu, de după 1990. La acest text, am adăugat o selecţie a celor mai relevante mărturisiri ale sale, extrase din convorbirile avute cu mine, între 2009 si 2011. A fost o perioadă în care duminică de duminică o vizitam, în Câmpulung, unde locuieşte. De altfel, dumneaei primeşte cu plăcere pe orice“ – adaugă Ioan Crăciun, emoţionat în prezenţa femeii care i s-a destăinuit de-a lungul ultimilor trei ani.

Prefaţa cărţii e scrisă de Ioana Voicu Arnăuţoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop – membri ai grupului de rezistenţă. Născută în munţi, arestată odată cu părinţii ei şi apoi dusă la un orfelinat, Ioana Voicu Arnăuţoiu şi-a descoperit familia abia la maturitate şi a petrecut ultimii 20 de ani cercetând dosarele Securităţii. Ioana Arnăuţoiu nu vorbeşte niciodată despre ea sau despre părinţii ei, ci despre „grupul de rezistenţă“ şi „copilul născut în munţi“. Poza acestui copil de doi ani, în arestul Securităţii Piteşti, a făcut la un moment dat înconjurul Europei şi a fost sursă de inspiraţie pentru filme despre ororile comunismului. Spune că, dincolo de valoarea de document istoric, volumul prezintă imaginea unei Românii pe o care o întâlnim tot mai rar:

„Dacă citiţi cartea, şi merită să o faceţi mai ales cei tineri, o să vedeţi cum, la începutul secolului trecut, într-un sat ca Nucşoara se construiau şcoli. O să vedeţi ce tip uman aveau preoţii şi învăţătorii care erau strâns legaţi de viaţa oamenilor. O să vedeţi cum oamenii comunei au devenit din clăcaşi oameni liberi, sfătuiţi şi giraţi de învătătorul Ion Arnăuţoiu să facă împrumut la bănci“.

Stocul de cărţi de la stand se terminase deja, iar o coadă s-a format în jurul doamnei Elena Ion Arnăuţoiu. Deşi îşi uitase ochelarii, a semnat autografe şi a făcut glume cu tinerii care se ascundeau după buchete de flori şi nu prea ştiau ce să-i spună.

“Să nu vă pierdeţi niciodată speranţa”

La final, în faţa unei audienţe înmărmurite, în vânzoleala de la târgul Gaudeamus, femeia de 93 de ani s-a ridicat în picioare refuzând ajutor şi a făcut un apel. „Sunt necăjită că nu le cunosc mormântul, dar sper că mai devreme sau mai târziu – când va vrea Dumnezeu – o să ne întâlnim acolo sus cu toţii şi vom reîntregi familia. Doresc ca în special tinerii să cunoască pe cât e posibil jertfa înaintaşilor lor, să le urmeze exemplul cu cinste şi cu demnitate. Asta ar trebui scris şi în manualele de istorie. Au murit pentru o idee şi nu au regretat. Au preferat să moară decât să accepte comunismul.“ A dat să plece, dar s-a întors: „Să nu vă pierdeţi niciodată speranţa.“ Cu aceste cuvinte, scriitoarea de 93 de ani s-a îndepărtat, la braţul nepoatei născute în munţi, Ioana Voicu Arnăuţoiu – autoarea unui volum de documente despre procesul, ancheta şi detenţia grupului Arnăuţoiu, de la Nucşoara.

Ioana Haşu vă istoriseşte “Povestea familiei Arnăuţoiu”