Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Istoria românilor.

de admin

Un interviu despre Martirii Inchisorilor

5:29 pm, mai 8, 2011 în Istoria românilor, Martiri si mucenici, Marturisiri de credință, Neamul romanesc de admin

Tudor Petcu: Înainte de toate, v-aş ruga, domnule Răzvan Codrescu, să ne focalizăm atenţia asupra ideii de cunoaştere şi recunoaştere a istoriei recente care şi-a pus amprenta asupra conştiinţei colective româneşti. Mă refer cu precădere la instituţionalizarea oarecum superficială a acestei cunoaşteri, ceea ce atrage după sine şi o percepţie greşită asupra semnificaţiei istoriei recente a poporului român. Iar cînd spun instituţionalizare fac trimitere precisă la sistemul de educaţie, dar şi la diferitele organe de cultură abilitate să ilustreze esenţa trecutului identitar, spiritual şi moral al României supuse represiunii comuniste. Altfel spus, care este viziunea dvs. asupra stadiului în care se află aşa-zisa pedagogie socială românească privitoare la receptarea trecutului românesc recent şi ce consideraţi că ar trebui făcut pentru adevărata cunoaştere şi recunoaştere a acestuia?

Răzvan Codrescu: Din păcate, istoriografia noastră continuă să fie una puternic ideologizată, iar ea se reflectă ca atare şi în manualele şcolare, ceea ce împiedică o cunoaştere şi o asumare reală a istoriei recente. O nouă gîndire unică şi un nou limbaj de lemn tind să ia (dacă nu au şi luat deja) locul celor comuniste. Fiind tot o gîndire şi un limbaj de stînga, păstrează destule clişee şi idiosincrazii marxiste. În plus, s-a dat în damblaua aşa-numitei «demitologizări» a istoriei: trecutul nu trebuie să mai aibă nimic exemplar şi însufleţitor, ci e mai degrabă livrat conştiinţelor tinere ca un depozit de contraexemple, ideea fiind că avem un prezent precar din pricină că trecutul a mers pe căi greşite. Chiar apartenenţa noastră la Ortodoxie a ajuns să fie privită ca un handicap istoric! Modelele bune de urmat nu mai sînt în istoria noastră, ci pe aiurea. Comunismul este prezentat ca un regim abuziv, dar se spune prea puţin despre rezistenţa anticomunistă din închisori, din lagăre şi din munţi (zeci de mii de oameni, de toate profesiile şi condiţiile sociale), pentru că a fost adeseori prea «naţionalistă» şi prea «religioasă», deci necorespunzătoare standardelor «europene» actuale. Decît un adevăr istoric necorespunzător ideologic, mai bine tăcerea! Şi, la o adică, mistificarea. Cred că nici un alt popor european n-a mai minţit despre sine atît cît au minţit – şi continuă să mintă – românii, cel puţin la nivel oficial. Pînă să se poată interveni de sus (pentru aceasta e nevoie de oameni publici oneşti şi responsabili, cum nu prea avem în structurile actuale), e necesară o rezistenţă intelectuală individuală la manipulare şi mistificare, adică refuzul hotărît şi demn de a face jocul unei anumite propagande.
T. P.: Deşi s-au realizat anumite documentare pe tema universului concentraţionar din România comunistă şi s-au şi elaborat cîteva publicaţii în acest sens, există totuşi un real dezinteres faţă de nenumăraţii martiri din temniţele comuniste, care, prin lupta lor continuă, au căutat să păstreze aprinsă flacăra credinţei şi a identităţii naţionale. Mai trist este că nici Biserica Ortodoxă Română nu-i menţionează suficient de des, în aşa fel încît românul generic sau ca entitate socială activă să fie măcar un martor reflexiv atent, pentru a nu spune o minte responsabilă. Oricum, există o mare problemă şi în legătură cu faptul că Biserica nu doreşte să-i canonizeze pe baza simplului motiv ca mulţi dintre martiri au fost simpatizanţi sau membri ai Frăţiilor de Cruce din cadrul Mişcării Legionare, fiind total de neînţeles ignoranţa Bisericii ca instituţie oficială sub acest aspect. Care este factorul determinant pentru o astfel de atitudine din partea Bisericii Ortodoxe Române şi în ce măsură consideraţi că ar trebui să vorbim despre necesitatea unei purificări a BOR ca instituţie?
R. C.: Şi Biserica, şi Şcoala sînt încă pline de oameni care s-au format în comunism şi au fost cu acesta în diferite forme şi grade de complicitate. Acestor oameni le e greu să facă o critică radicală a comunismului şi să omagieze rezistenţa jertfelnică anticomunistă, pentru că fie se simt cu musca pe căciulă, fie chiar mai au nostalgii comuniste. Biserica Ortodoxă, pe de altă parte, se teme să nu fie asociată cu legionarismul, să nu pară reacţionară şi fundamentalistă, pentru că majoritatea covîrşitoare a celor care s-ar cuveni canonizaţi ca martiri au fost fie legionari, fie membri ai Frăţiilor de Cruce (asimilate tot cu Legiunea). Iar mulţi dintre aceştia au fost chiar preoţi şi călugări. Întrebarea este: s-au jertfit ei pentru crezul lor politic sau pentru crezul lor religios? Jertfa a fost, pînă la urmă, pentru Cruce, Ţară şi Neam în general, căci aventura politică a tinereţii lor era demult expirată… Dar Biserica ar putea deocamdată să rînduiască măcar o zi pe an de cinstire a tuturor martirilor din temniţele comuniste, fără nominalizări: s-ar evidenţia astfel, măcar în conştiinţa credincioşilor, dimensiunea jertfelnică generală a trecutului recent. Din păcate, pînă acum, Biserica Ortodoxă Română nici atît nu a catadicsit să facă, în timp ce în Rusia, mama comunismului, Biserica a canonizat deja nominal sute de martiri ai crucii din Gulag! Trebuie însă spus că există la noi un puternic curent de cinstire a martirilor în mediile mănăstireşti, ca şi în sînul laicatului ortodox activ. Poate că aceste două fronturi, conjugate, vor reuşi, treptat, să sensibilizeze şi ierarhia bisericească. Iar dacă legionarismul e piatra de poticnire, atunci s-ar putea începe canonizările cu acei martiri ai închisorilor despre care se ştie sigur că n-au fost legionari: un Mircea Vulcănescu, un Daniil Sandu Tudor… La «purificarea» Bisericii nu mă pricep şi cred că este mai degrabă treaba lui Dumnezeu. Nu trebuie totuşi trecut cu vederea că sub egida Bisericii a apărut, în 2007, un martirologiu destul de amplu şi de bine alcătuit (iniţiat şi finanţat, ce-i drept, din afară). Iată că avem cel puţin un precedent în care Biserica s-a implicat semnificativ, sub vechiul Patriarh. Poate că noul Patriarh nu a avut suficient timp deocamdată să ducă lucrurile mai departe…

T. P.: Gîndindu-mă la martirii din temniţele comuniste româneşti, nu pot să nu aduc în discuţie nişte nume precum Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau Roman Braga. Mai ales numele lui Valeriu Gafencu constituie o mare pagină din istoria recentă a martirajului românesc şi nu întîmplător Nicolae Steinhardt l-a numit «sfîntul închisorilor». În acest sens, aş fi dorit să vă întreb dacă destinul unui martir asemenea lui Valeriu Gafencu poate reprezenta prototipul adevăratului apărător al conştiinţei identitare şi spirituale.
R. C.: Este indiscutabil că Valeriu Gafencu rămîne un personaj exemplar: nu numai prin moartea mucenicească, nu numai prin înălţimea şi puritatea trăirii sale creştine, dar şi pentru faptul că a generat o adevărată mişcare duhovnicească – un fel de «Rug Aprins» al închisorilor – printre tinerii deţinuţi, descrisă cel mai bine în memoriile lui Ioan Ianolide. Şi asta în condiţiile în care Gafencu nu era nici preot, nici monah şi nici măcar student în Teologie. Era un eminent student în Drept, trecut scurtă vreme prin Frăţiile de Cruce. El depăşise însă legionarismul ca experienţă politică şi înaintea morţii a mărturisit: «Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!». S-a spus că legionarii ar fi fost antisemiţi incorigibili, dar Gafencu, deşi grav bolnav de plămîni, i-a cedat medicamentele sale unui evreu (Richard Wurmbrand) şi a fost numit «sfîntul închisorilor» chiar de către un evreu (N. Steinhardt). Gafencu a murit în închisoare, la Tg. Ocna, în 1952, alţii şi-au dus crucea pînă în 1964, la graţierea generală (făcută de comunişti sub presiunea forurilor internaţionale). Părintele Gheorghe Calciu, pe care l-aţi pomenit, după ce a fost deţinut politic timp de 16 ani sub Gheorghiu-Dej, a mai făcut 5 ani de închisoare politică şi sub Ceauşescu, pentru că s-a opus pe faţă dărîmării bisericilor şi ateizării tinerelor generaţii: 21 de ani de închisoare pentru că a crezut în Hristos şi în destinul creştin al neamului românesc! Or, dacă astfel de oameni nu ni-s modele, atunci care ar fi, mă rog, modelele «dezirabile»?!
T. P.: Avînd în vedere tematica pe marginea căreia discutam, nu aş putea să nu-mi aduc aminte de una dintre profundele şi cuprinzătoarele remarci pe care le-a făcut Părintele Arsenie Papacioc, şi anume: «Comunismul a umplut cerul de sfinţi». Într-adevăr, comunismul a reprezentat un asasinat atît virtual, cît şi fizic, însă nucleul de credinţă şi de comuniune cu Dumnezeu a fost fortificat în timpul experimentelor de reeducare care erau puse în practică în diferitele penitenciare comuniste, dintre care Piteşti, Gherla şi Aiud atrag şi vor atrage cu siguranţă atenţia într-un mod deosebit. De asemenea, această idee a Părintelui Arsenie Papacioc a fost puternic susţinută şi prin nenumăratele volume de mărturii sau monografii, dintre care cartea de mărturii a monahului Moise despre Valeriu Gafencu, sau cea a lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, sînt nişte surse cît se poate de pătrunzătoare. Aşadar, sînteţi de acord cu această idee că represiunea comunistă a umplut cerul de sfinţi? Şi cum credeţi că trebuie să ne raportăm la conceptul de «sfinţenie» sub aspectul pe marginea căruia discutăm?
R. C.: Da, a umplut cerul de sfinţi – ştiuţi şi neştiuţi de oameni. Despre Părintele Arsenie Papacioc însuşi, cînd s-a eliberat de la Aiud în 1964, chiar unul dintre torţionari ar fi exclamat: «Iese sfinţenia pe poartă!». (cum e consemnat în memoriile scriitorului Marcel Petrişor, acum în curs de reeditare). Există mărturii că marele duhovnic, pe atunci prea puţin cunoscut lumii largi, se ruga şi 17 ore pe zi şi n-a putut fi adus să facă nici cel mai mic compromis. Au mai fost astfel de figuri legendare ale rectitudinii în suferinţă, şi nu neapărat preoţi sau monahi. A fost prinţul Alexandru Ghica, a fost ofiţerul erou Aurel State, a fost bătăiosul Grigore Caraza şi alţii… Unii n-au mai ajuns să iasă din închisoare: Daniil Sandu Tudor, poetul-monah, sufletul Rugului Aprins de la Antim, a murit la Aiud în toamna lui 1962, iar Maica Mihaela Iordache (căci au existat şi martire, nu numai martiri) a murit la Ciuc în primăvara lui 1963. Sînt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi în sufletele oamenilor, chiar dacă încă nevalidaţi oficial de Biserică. Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc de la Mănăstirea Diaconeşti îi poartă pe toţi, ca o Arcă a Învierii… Şi e cutremurător că unii dintre aceşti mari mărturisitori, în pofida inimaginabilelor suferinţe prin care au trecut, mai sînt încă în viaţă, ca Părintele Arsenie Papacioc, de care tocmai am vorbit, sau ca Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă (ca să rămînem numai la cazurile cele mai ilustre). Aceşti cruciaţi-martiri din închisori sînt răscumpărătorii vremurilor în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu, Cel Care Se preamăreşte în sfinţii Săi. Ei ar trebui să fie reperele sau pilonii renaşterii naţionale, dacă noi am fi cu adevărat demni de propriul nostru trecut. Dar, din păcate, se dovedeşte zi de zi, de 20 de ani încoace, că nu prea mai sîntem…
T. P.: În măsura în care sînteţi de acord, aş dori să facem cîteva trimiteri şi la rolul intelectualităţii româneşti din străinătate în cunoaşterea şi transmiterea istoriei recente a României. Nu pot trece cu vederea cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, sau pe cea a lui Paul Goma, Patimile după Piteşti, cărţi ce au încercat să ilustreze, atît cît a fost cu putinţă, mlaştina disperării ce a făcut obiectul dramei româneşti din perioada 1948-1964. Este drept, ele au fost contestate chiar de către anumiţi supravieţuitori ai temniţelor, considerîndu-se că astfel de cărţi nu au gradul necesar de obiectivitate şi claritate, întrucît autorii lor nu au fost implicaţi direct în ceea ce se întîmpla în temniţele comuniste. Care este poziţia dvs. faţă de acest aspect şi cum ar trebui să ne raportăm la astfel de surse bibliografice? Ar putea ele totuşi să constituie o bază – sau mai bine zis o fază – incipientă pentru înţelegerea semnificaţiei represiunii din România comunistă?
R. C.: Pe lîngă rezistenţa anticomunistă din ţară, şi uneori în prelungirea ei directă, a existat şi un numeros Exil anticomunist românesc, care s-a străduit mult să deconspire ororile comuniste de acasă. Prima carte despre Piteşti, cea a lui Dumitru Bacu (care chiar a fost deţinut politic, între 1949 şi 1956), a apărut în 1963, în Spania, iar în 1971 a fost tradusă şi în engleză. (Recent, am reeditat-o la Christiana, cu note şi bibliografie la zi.) A mai fost Demascarea lui Grigore Dumitrescu (chiar un fost «piteştean»), apărută iniţial în Germania, apoi cărţile ilustrului disident Paul Goma (care avea şi el experienţa închisorilor, încă din anii stalinismului), iar mai tîrziu Fenomenul Piteşti – sinteza lui Virgil Ierunca, pe care toată lumea îl ştia, ca şi pe soţia lui, Monica Lovinescu, de la postul de radio «Europa Liberă», care şi-a avut şi el rolul lui major în subminarea regimului dictatorial. Sigur că, după 1989, au apărut în ţară mărturii sau studii mai extinse şi mai precise (Ion Ioanid, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Ioan Ianolide etc., ca să mă refer numai la memorialişti), dar meritele primilor deconspiratori nu sînt mai mici, iar cărţile lor se vor consulta întotdeauna cu folos, chiar dacă mai au cîte o informaţie greşită sau cîte o ambiguitate. Cred că suspiciunile unora sînt pripite sau indigne. Cei trecuţi prin închisori n-au monopol pe aceste lucruri, care cad inevitabil în lotul posterităţii, ca tot ce devine istorie. Despre reeducarea de la Piteşti (1949-1951) – cea mai cumplită experienţă concentraţionară din spaţiul european – există deja o bibliografie enormă, iar despre faza tîrzie a reeducării de la Aiud (1960-1964) există acum excelenta analiză a fostului deţinut politic Demostene Andronescu, care este şi unul dintre marii poeţi ai închisorilor, pe linia lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr. Dincolo de toate acestea, e încurajator că în vremea din urmă au început să se implice tot mai mult în studierea fenomenului concentraţionar şi o seamă de profesionişti ai istoriei, mulţi dintre ei tineri, de la care sînt de aşteptat marile sinteze definitive, ce vor topi la un loc memoriile şi arhivele. Să sperăm că ele nu vor întîrzia, la rînd cu canonizările! Şi că vor afla suficiente urechi şi inimi deschise… Altminteri, vorba Părintelui Justin: «Şi de aceea ne bate Dumnezeu, că nu ştim să ne cinstim martirii»…

de admin

Meteora in varianta buzoiana

7:42 pm, aprilie 28, 2011 în Istoria românilor, Locuri de pelerinaj de admin

Munţii Buzăului poartă cu ei de mii de ani curiozităţi ale naturii şi monumente de un autentic incontestabil. Paşii ne-au purtat recent spre Aluniş-Colţi, într-un loc mai puţin mediatizat, dar care, apreciat la justa sa valoare, ar putea fi denumit aşa cum o fac mulţi dintre localnicii de aici: ,,Mica Meteora” sau ,,Athosul românesc”.
Spre „Agatoane”

Este drept, să ajungi la ,,minunile” locului reprezintă o aventură demnă de transpus într-un jurnal de călătorie. Drumul construit recent cu bani europeni s-a deteriorat într-un grad care nu permite decât şoferilor temerari să ajungă de la Colţi la Aluniş. Pe multe porţiuni drumul este prăbuşit de-a dreptul din cauza inundaţiilor din vara lui 2006. Emoţia de a întâlni vestigii paleocreştine te face să treci peste aceste impedimente. Pe drum ni se povesteşte despre comoara de spiritualitate care există în această zonă din Munţii Buzăului.

Este vorba de un complex de aşezăminte creştine rupestre grupate şi denumite generic ,,agatoane”. Acestea sunt biserici, chilii sau monumente de artă creştină săpate sau sculptate în piatră. Din câteva zeci de aşezări şi monumente rupestre, azi cele mai cunoscute alcătuiesc un grup de şapte. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt Biserica lui Iosif şi Dionisie Torcătorul. Lor li se adaugă în Muntele Crucea Spătarului: Ghireta, Casa Hotilor (Goţilor), Bucătăria, Vârful Cameruţei, Fundătura, Agatonul Vechi şi Agatonul Nou. Noi ne îndreptăm însă spre un peisaj care ne va oferi o mică dar fabuloasă parte din ceea ce înseamnă complexul de aşezăminte vechi creştine.

Muzeul chihlimbarului
Celor care se află în drum spre Aluniş li se recomandă o oprire la Colţi, localitate în care se găseşte un unic şi foarte interesant muzeu al chihlimbarului. Înfiinţat în anul 1979 şi refăcut între 1980 şi 1983, muzeul este amenajat într-o casă cu etaj construită între 1973 – 1974, cu arhitectură rurală specifică locului. Muzeul adăposteşte o mare varietate de mostre de chihlimbar provenite din zăcămintele extrase din minele din împrejurimi sau din alte zone din Munţii Buzăului. Aici găsim şi un bogat material iconografic, unelte, instrumente, documente, fotografii, bijuterii vechi, obiecte de etnografie şi artă decorativă: ştergare, porturi populare, mobilier rustic, unelte de ţesut, obiecte de uz casnic, obiecte pentru păstorit, unelte agricole.

Piesa de rezistenţă a muzeului este o piatră de chihlimbar de aproape două kilograme, descoperită nu departe de acel loc. Te uimeşte modul în care Marele Arhitect a lucrat şi în străfunduri de pământ, cu migală şi măiestrie. Pietrele preţioase mărturisesc despre modul în care creaţia îşi laudă Creatorul. Într-un bob de chihlimbar se află conservată perfect o furnică despre care specialiştii spun că ar fi din ere uitate de timp. Chihlimbarul este mai valoros dacă păstrează în el fosile, plante, insecte sau animale. Primul savant român care a pus în valoare în plan internaţional chihlimbarul provenit de la noi este buzoianul Gheorghe Munteanu Murgoci.

Cei care se ocupă de destinele acestui muzeu le recomandă pelerinilor şi turiştilor să parcurgă drumul până la stâncile din apropiere, considerate monumente rupestre. De altfel, în muzeu există o hartă detaliată a tuturor aşezămintelor rupestre din Munţii Buzăului.

Biserica din Aluniş
La doar şase kilometri de Colţi se află biserica din Aluniş, un locaş de cult care face parte din circuitul monumentelor rupestre din zonă. Biserica a funcţionat ca schit mănăstiresc până la 1871, după care a devenit biserica satului. Primul document în legătură cu această biserică datează din 1274. Începuturile bisericii, după unele mărturii palpabile, provin chiar din epoca de început a creştinismului, când, pe locurile unde a existat odinioară un templu şi un altar de jertfă păgân, au început să apară în secolul IV d.Hr. mici biserici creştine, săpate în piatră sau chilii pustniceşti.

Aşadar, Biserica din Aluniş este unul dintre cele mai vechi locaşuri de cult dinRomaniaunde se oficiază sfintele slujbe. Legenda atribuie ctitoria unor ciobani care auzind un glas divin au săpat în piatră până au găsit o veche icoană a Maicii Domnului. Odată găsită icoana, aici s-a săpat în piatră o biserică adevărată. Numele ciobanilor, Vlad şi Simion, sunt gravate în piatră, în Sfântul Altar.

În imediata apropiere a bisericii se află mai multe chilii săpate în piatră, dintre care unele şi-au păstrat aspectul original, iar altele şi l-au schimbat din cauza acţiunii nesăbuite ale vizitatorilor. În aceste chilii au locuit şi s-au rugat creştini, dovada incontestabilă fiind icoanele desenate în piatră şi semnul sfintei Cruci.

De-a stânga şi de-a dreapta bisericii sunt câteva stânci spectaculoase, unele încă neexplorate, care dacă ar fi puse în valoare din punct de vedere al infrastructurii ar putea concura cu celebrele locuri de la Meteora
După ce am participat la Sfânta Liturghie săvârşită în micuţa biserică din Aluniş, am purtat un dialog cu preotul paroh Petre Furtună, de la care am aflat că biserica pe care o păstoreşte nu duce lipsă nici de enoriaşi şi nici de vizitatori, însă drumul foarte prost până în această localitate constituie un serios impediment.

,,Aici este o biserică săracă. Nu prea avem sprijin. Mai vin oameni de pe la consilii, de pe la nu ştiu ce organisme, fotografiază şi pleacă. Ce am făcut aici a fost cu ajutorul enoriaşilor, dar e cam puţin. Catapeteasma trebuie înlocuită, fiindcă s-a deteriorat din cauza condensului. Nădăjduim însă că vom avea ajutorul Maicii Domnului şi vom rezolva toate aceste probleme. După vechimea sa, Biserica din Aluniş merită mai mult.

Am dori să facem aici ca la Meteora, dar din lipsă de fonduri nu ne permitem să punem nici măcar un paznic la chiliile rupestre de lângă noi, astfel că acestea au fost în repetate rânduri profanate. Aici sunt nişte locuri aparte şi avem o datorie de conştiinţă să păstrăm aceste relicve ale creştinătăţii şi să le lăsăm posterităţii”, ne-a mărturisit părintele.

Vizita la monumentele rupestre de la Aluniş te şi umple, dar te şi goleşte de ceva. Locurile sunt binecuvântate de Dumnezeu, oamenii sunt inimoşi, vorbesc cu generozitate şi mândrie despre ,,Athos-ul” local, despre ,,agatoane” şi vestigii din creştinismul primar. Aici încă nu a murit entuziasmul, devreme ce la tot pasul oamenii zâmbesc. Nădejdea şi credinţa puternică a localnicilor pot transforma neajunsurile de moment în realizări viitoare. Vom prinde poate zilele în care să ne mândrim că şi noi avem Meteora noastră.

A consemnat CRISTIAN SERBAN