Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Doamne ajută! Bine ai venit în cadrul Sinaxei.
Te rugăm să îți creezi un cont nou sau să te autentifici în secțiunea din dreapta.
După înregistrare poți contribui cu articole noi în cadrul Sinaxei.



de admin

Parintele Ioanichie Paraiala

7:07 pm, august 22, 2011 în Marturisiri de credință, Neamul romanesc, Personalitati de admin

Parintele Ioanichie Paraiala s-a nascut intr-o localitate din apropiere de Ramnicu Sarat, intr-o familie simpla, in anul 1908. Impreuna cu sora lui, tanarul isi va indrepta pasii catre una dintre manastirile din vecinatatea plaiurilor natale; astfel, el va ajunge frate, la Manastirea Ciolanu, din judetul Buzau. Dupa cativa ani de nevointe si rugaciuni, pe cand avea 28 de ani, impreuna cu sora lui, maica Magdalena, monahul Ioanichie se va indrepta spre Tara Sfanta.

Odata ajunsi in Tara Sfanta, dupa o perioada petrecuta la manastirile ortodoxe din Ierusalim, la Mormantul Domnului, si din Betleem, la Pestera Nasterii, cuviosul Ioanichie se va opri in Manastirea Sfantului Sava cel Sfintit. In aceasta manastire vietuia, pe atunci, Sfantul Cuvios Ioan Iacob de la Neamt. Cei doi se vor imprieteni rapid, urmand sa ramana impreuna pana la moartea primului dintre ei.’

Dorind o viata mai retrasa, cuviosul Ioan Iacob si-a indreptat pasii spre tarmul aspru al Marii Moarte, unde o multime de pesteri se aratau a fi “chilii” perfecte. Cuviosul Ioanichie, ravnitorul de cele sfinte fiind, va merge si el impreuna cu sfantul Ioan Iacob, amandoi oprindu-se in pestera numita “Colomona”, aflata undeva aproape de valea Iordanului.

Sora cuviosului Ioanichie, anume monahia Magdalena, dorind si ea a duce viata aspra si retrasa, a dorit a fi zidita intr-o pestera, precum zavoratii. Impreuna cu sfantul Ioan Iacob, cuviosul Ioanichie si-a zidit sora intr-o pestera ascunsa, lasand deschisa doar o mica deschizatura. Periodic, cei doi veneau la cuvioasa, spre a o spovedi si impartasi (sfantul Ioan era preot), iar mai apoi, spre a-i da niste pesmeti si apa.

Vreme de doi ani si jumatate, cuvioasa Magdalena nu a iesit din aceasta pestera si, probabil, nici nu ar mai fi iesit vreodata, daca nu era sa vina razboiul si sa fie scoasa in mod obligatoriu. Dupa incetarea razboiului, sora cuviosului Ioanichie Paraiala, anume monahia Magdalena, se va aseza mai intai intr-o chilie din Ierihon, iar mai apoi in Manastirea Sfintii Arhangheli, aflata langa Patriarhia greaca din Ierusalim, tot intr-un fel de pestera. Ea va adormi intru Domnul in anul 1994.

Precum spuneam, cel de-al Doilea Razoi Mondial s-a facut simtit si in Tara Sfanta. Astfel, pe toata durata razboiului, monahii romani, germani si italieni au fost inchisi, de catre englezi, intr-un lagar special, amenajat intr-o manastire catolica. Printre cei inchisi s-au numarat si cuviosii Ioan Iacob si Ioanichie. Unul dintre ucenicii cuviosului marturiseste ca numai sfantul Ioan Iacob a fost inchis, vreme de un an de zile, pe cand cuviosul Ioanichie s-a intors la Manastirea Sfantul Sava.

Dupa incetarea razboiului, cei doi se vor intalni iarasi, in Manastirea Sfantul Sava, unde vor sta numai un an, anume intre 1950-1951, pentru ca, mai apoi, sa mearga la biserica romaneasca de langa Iordan, unde se vor nevoi impreuna vreme de cinci ani; la aceasta din urma, sfantul Ioan Iacob fusese randuit egumen. Dorind iarasi a duce o viata mai aspra si mai retrasa, cei doi vor merge in pustiul din apropiere, unde se vor aseza intr-o pestera aspra.

Initial, cei doi s-au asezat intr-o pestera amanajata de ei insisi, foarte aproape de Pestera Sfantului Ilie, de langa manastirea Cuviosului Gheorghe, insa, datorita multimii celor ce veneau si se inchinau in pestera, cei doi au fost nevoiti sa plece. Astfel, mergand in sus, pe valea Hozeva, cale de patru kilometri, cei doi au aflat pestera Sfintei Ana, unde, potrivit traditiei, a fost inmormantata Sfanta Ana, mama Maicii Domnului. In pestera se afla si un mic paraclis.

Pestera se afla chiar deasupra paraului langa care se asezase odinioara Sfantul Ilie, anume paraul Cherit, la o distanta de numai 20 de kilometri de Ierusalim, pe drumul ce se indreapta spre Ierihon, putin mai sus de Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul. Viata in aceasta pestera a fost deosebit de grea, vara fiind extrem de cald, iar iarna fiind un ger aspru. Mai mult, vreme de sapte ani, sfantul Ioan Iacob nu a iesit din pestera decat o singura data.

Parintele Ioanichie facea ascultare in manastirea mare, insa venea des la pestera sfantului, aducandu-i acestuia pesmet, ulei pentru candela si apa. Datorita multor nevointe si osteneli, Sfantul Ioan Iacob s-a imbolnavit, cuviosul Ioanichie avand grija de el pana la adormirea lui intru Domnul, in anul 1960. La randul sau, in acest loc, cuviosul Ioanichie a trait 57 de ani.

Dupa moartea sfantului, cuvioasul Ioanichie se retrage intr-una dintre chiliile Manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, aflata la mica distanta de pestera Sfintei Ana. Ucenicul cel iubitor s-a ostenit dupa puteri in vederea editarii scrierilor pastrate de la cuviosul Ioan Iacob. Eforturile sale au fost incununate cu tiparirea, la Ierusalim, a doua volume de cuvinte si versuri, intitulate “Hrana duhovniceasca”: volumul I, in anul 1968, iar volumul II, in anul 1970.

Parintele Ioanichie Paraiala l-a visat de multe ori pe Sfantul Cuvios Ioan Iacob, care-i spunea, de fiecare data: “Sa vii, parinte Ioanichie, la mine, sa ma scoti afara, sa ma dezgropi!” Tot de fiecare data insa, staretul nu a fost de acord, necrezand ca aceasta este o lucrare dumnezeiasca. Mai apoi, sfantul s-a aratat si altul parinte, unui grec stabilit in America. Acela, venind si intreband de cuviosul, cu greu a ajuns la pestera acestuia, impreuna cu staretul, spre a face un parastas. Din mila lui Dumnezeu, din mormant a izvorat o mireasma minunata.

Parintele Ioanichie a insistat foarte mult ca sa nu-l ingropa la loc pe sfant, ci sa-l aseze in biserica manatirii. Cu toate acestea, in pofida miresmei minunate si a neschimbarii trupului, s-a luat hotararea de a-l ingropa la loc, insa cei ce au hotarat aceasta au murit cu toii in acel an, trei mitropoliti (blocaj renal, atac cerebral) si patriarhul (infarct).

Astfel, in anul 1980, cuviosul Ioanichie Paraiala a luat parte la descoperirea Moastelor duhovnicului sau, anume ale Sfantului Ioan Iacob de la Neamt, numit de acum si “Hozevitul”. Fiind depuse in biserica manastirii, inchinata Sfantului Stefan, moastele sfantului roman au fost cinstite cu multa evlavie de catre inchinatorii vechi si noi ai pamantului sfant. Cuviosul Ioanichie a stat langa Moastele mult-iubite pana ce a adormit si el intru Domnul, in anul 1922.

de admin

“Ne-am pierdut obiceiul de a merge la Biserica, si asta se simte”

7:33 pm, iulie 27, 2011 în Actualitati, Comunism, Martiri si mucenici, Marturisiri de credință, Neamul romanesc, Personalitati, Pitești de admin

FP.ro: Odată ce ai intrat în conctact cu victimele experimentului Pitești și cunoscându-le intimitățile, cum crezi că a fost posibilă rezistența în închisoarea de la Pitești? Crezi că dacă tineretul din acea perioadă nu era atât de bine ancorat în ceea ce înseamnă valori tradiționale, în credință nu ar fi rezistat?

AM: Din păcate, când vorbim despre fenomenul Piteşti, rezistenţa este un fenomen izolat. Dar asta nu e nici surprinzător, nici n-ar trebui să fie smintitor. Orice om are momente în care cedează, cu atât mai mult cei supuşi la astfel de grozăvii. Minunea este că ei şi-au revenit, în cea mai mare parte, iar aici categoric credinţa i-a ajutat pe cei mai mulţi dintre ei. Credinţa, iubirea celor din jur (în primul rând familia) şi faptul că au ieşit de sub presiunea constantă de acolo.

FP.ro: Se spune adeseori că gradului de credință îi este invers proporțional gradul de cultură. Închisorile politice din timpul regimului comunist au dovedit tocmai contrariul. Paradoxal cei care au simțit imperios necesitatea rugăciunii, au fost tocmai intelectualii și elitele. Cum comentezi această realitate?

AM: Nu ştiu dacă mai contează mediul social din care provii în momentul în care eşti pus în situaţii extreme. Nici nu pot să spun că am făcut o statistică a celor mai credincioşi oameni din închisorile politice, nu cred că este o diferenţă prea mare între ţărani, de exemplu, şi intelectuali. Oamenii în general îşi aduc aminte de Dumnezeu doar în încercările vieţii. Însă cel puţin pentru generaţiile de intelectuali de dinaintea noastră, a fi credincios era un lucru absolut firesc. Anul şcolar, anul universitar începea obligatoriu cu o slujbă şi cu rugăciuni, cultura nu excludea deloc credinţa, dimpotrivă.

FP.ro: Și pentru că această realitate era bine cunoscută de inteligența diabolică a regimului comunist am înțeles cu toții că tocmai aici au încercat să lovească. Cum putem înțelege noi astăzi într-o societate desacralizată că un plan atât de banal pentru omul recent a fost atât de eficient?

AM: Aici ne întoarcem fără să vrem la fenomenul Piteşti. Eu eram mai degrabă ateu când am început să îl studiez. În orice caz, eram indiferent religios. Însă când am văzut furia dezlănţuită împotriva credinţei şi bătaia de joc la care s-a ajuns, mi-am dat seama că ei, comuniştii, validau fără să vrea credinţa şi am început să gândesc altfel. Fiindcă dacă nu crezi în Dumnezeu, dai din mână neinteresat şi mergi mai departe, dar nu te preocupi să inventezi blasfemii şi „liturghii negre”. Pe de altă parte, nu ştiu dacă sunt de acord cu eficienţa planului acestuia. Sigur că pe moment a fost o îndepărtare de Dumnezeu, dar eu azi văd în jurul meu că lumea se reîntoarce în biserici. Şi mulţi vin inspiraţi fiind de cei care au pătimit în închisori, ceea ce e mare lucru.

FP.ro: Unde localizezi Experimentul Pitești pe harta acțiunilor represive a ultimelor secole pe plan internațional?

AM: Nu cred că putem compara monstruozităţile şi să facem un clasament al suferinţei. E puţin lipsit de eleganţă. Dar am să-l citez pe Gheorghe Stănică din film, nu cred că afirmaţia lui e o exagerare. Pentru cei care au trecut prin asta, „a fost ceva de ordin apocaliptic”. Dar cu siguranţă faptul că toate reacţiile de până acum ale celor din străinătate sunt foarte puternice, spune ceva despre ceea ce a însemnat fenomenul Piteşti.

FP.ro: Este limpede că înșiși ofițerii de securitate au fost niște elemente secundare în scenariul acțiunii de la Pitești. În a doua ediție a cărții chiar ai exemplificat acest aspect: totul s-a petrecut în cel mai mare secret, dirijat din umbră, și, ce e și mai important, din Securitate existau doar 3-4 persoane care știau cu adevărat ce se întâmpla la Pitești. Totuși, de unde veneau toate aceste directive? E plauzibilă ipoteza că doar șefului Securității – Gheorghe Pintilie – îi revine întreaga responsabilitate? Și totuși de ce atâta secretomanie de a nu se afla nimic acest experiment?

AM: Aici există încă o problemă destul de mare. Nu există nici cea mai mică dovadă, nici măcar o sugestie despre cine inventa metodele de tortură sau cine a gândit/ordonat blasfemiile de Paşti sau de Crăciun. Ce este clar în urma cercetării este că Gheorghe Pintilie este cel care a gândit şi a ordonat culegerea de informaţii de la deţinuţii politic prin orice metode. El a încurajat violenţa (în documente nu apar ordinele directe de tortură, fiindcă aveau grijă ca acestea să fie verbale, nu scrise), el a cerut ca amănuntele să nu fie cunoscute de nimeni şi el este cel care a recrutat şi a şantajat ofiţeri din Securitate să se ocupe de detalii. Nu aş spune că e singurul responsabil, dar cu siguranţă este cel mai important. Acum, bănuiala mea este că el, agent NKVD fiind, a primit la rândul său instrucţiuni pentru acest lucru, dar asta e greu de demonstrat.

FP.ro: Având în vedere câ îi cunoști destul de bine pe supraviețuitorii de la Pitești și că ai păstrat legătura cu aceștia, cred că poți să ne spui în linii mari cum s-a desfășurat viața acestora după eliberare. Cunoaștem că Securitatea i-a ținut sub supraveghere intensă și după ce aceștia și-au ispășit pedeapsa.

AM: Da, cu siguranţă nimeni n-a ieşit din radarul Securităţii. Pe majoritatea dintre ei i-au presat să dea ofere informaţii şi în libertate, lucru pe care unii l-au făcut, din diverse motive. Unii s-au împotrivit iniţial, alţii nu. Foarte puţini s-au prezentat de bună voie la Securitate, însă. Aproape toţi au avut probleme serioase în a-şi continua studiile şi la angajare, fiindcă presiunile erau constante. Nu au avut viaţă uşoară, asta este clar. Cum spuneau Nicolae Purcărea şi Mihai Buracu, „libertatea” din perioada comunistă a însemnat un „Piteşti după Piteşti”.

FP.ro: Ce impact a avut asupra ta contactul cu foștii deținuți politici?

AM: A fost esenţial, pentru că mi-au menţinut motivaţia de a lucra. Când ştii pentru ce lucrezi, nu mai iei în serios toate piedicile şi problemele care apar, e mult mai uşor să le depăşeşti.
FP.ro: Ce ar trebui să se facă pentru ca ceea ce s-a petrecut la Pitești să aibă mai multă rezonanță?

AM: Foarte multe lucruri. Dar am convingerea că ele vor fi făcute şi n-o spun ca pe o părere. Peste 10 ani-15 ani vom discuta cu totul altfel despre subiect, iar perioada aceasta va părea una romantică.
FP.ro: Și pentru că este inevitabil să nu te întreb, te rog să ne spui care îți sunt proiectele de viitor.

AM: Strict legat de acest proiect, încă mai sunt câteva evenimente. Sper ca în toamnă să existe cel puţin o proiecţie importantă a filmului „Demascarea” în Bucureşti, alături de victime. Vom mai participa la un festival de film din ţară şi s-ar putea şi la unul destul de important din străinătate, acum suntem în discuţii. În curând sper să ajungem la Câmpina, unde am fost invitaţi de mai multă vreme. Pe deasupra, există extrem de multă muncă de cercetare de făcut pentru site: vom adăuga poze noi cu închisoarea, vom continua să lucrăm la portretele victimelor, vom posta câteva studii legate de Piteşti şi de perioada comunistă, clipuri noi cu victimele şi multe altele. De asemenea, vom începe să lucrăm şi la varianta în limba engleză a site-ului, pentru care începem să strângem finanţare, şi sper ca în curând să putem comercializa filmul, pachete carte+film şi tricouri, atât în ţară, cât şi în străinătate. Aşa încât mai sunt multe de făcut. În ceea ce priveşte celelalte proiecte, nu-mi place să vorbesc înainte de vreme, dar se lucrează şi le voi anunţa la momentul respectiv.

Preluat de pe Fenomenul Pitesti.ro.