Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2012 octombrie.

de agaton

„Lui Dumnezeu îi plac oamenii sinceri!”

6:19 pm, octombrie 15, 2012 în Fără categorie de agaton

Cuvânt despre spovedanie al Părintelui Ştefan de la Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

- Părinte, şi la redacţie vin scrisori, şi noi observăm în lumea în care trăim că sau înmulţit foarte mult problemele, grijile, necazurile. Sunt probleme la care oamenii nu mai văd rezolvarea. Și în familii sunt tensiuni. Care este cauza acestei stări?
- Principala cauză este îndepărtarea de Biserică şi de Tainele Bisericii. Creştinii de azi nu-şi mai pun efectiv problema mântuirii, a curăţirii de patimi, a angajării într-o anumită nevoinţă spre a se mântui. Vedeţi, aceste două Sfinte Taine care se leagă una de cealaltă: Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie! Creştinu-l, dacă şi numai de acestea s-ar apropia după cum se cuvine, ar putea spori duhovniceşte, iar cele mai multe dintre problemele cu care se confruntă în familie şi în societate s-ar rezolva uşor prin puterea lui Dumnezeu.

- Noi spunem „Sfânta Spovedanie”, dar, luaţi cu grijile, nici nu mai ştim exact ce înseamnă cu adevărat spovedanie…
- Toţi ştim că Spovedania este o Taină a Bisericii, dar esenţial este cum se face această Taină. Faptul că omul de astăzi este foarte prins de duhul lumesc, îl determină să facă o spovedanie foarte superficială, un fel de proces verbal. Îl „completează” şi-l „trimite” la Dumnezeu, fără nici un fel de angajament lăuntric, ca efectiv să-şi schimbe viaţa. Cei mai mulți se spovedesc în felul acesta, iar alţii nu se spovedesc deloc. Şi mai sunt şi aceia – din păcate atât de mulţi! – care nu leagă Spovedania de Sfânta Împărtăşanie. Spovedania este foarte importantă, dar nu e suficientă; creştinu-l trebuie să caute să ajungă cât mai des să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Un alt aspect se referă la faptul că se încearcă în mod greşit să se rezolve diferite situaţii din viaţa oamenilor prin citirea „exorcismelor” acolo unde nu este cazul. Acestea se citesc înainte de Botez, la persoanele demonizate sau la persoane pe care nu le ajută mintea să ducă ele însele lupta duhovnicească. După cum ne învaţă Cuviosul Paisie Aghioritul şi alţi părinţi contemporani, în celelalte cazuri rezolvarea vine prin spovedanie sinceră, care angajează omul şi-l schimbă pentru înaintarea pe calea mântuirii. Aşadar, se cere din partea credinciosului o „nevoinţă personală”.

- Cunoaştem cazul unei fetiţe din România prin gura căreia vorbeşte efectiv demonu-l. Aici ce este de făcut? Toată comunitatea este marcată.
- Participarea la Tainele Bisericii: Spovedanie, Împărtăşanie, Sfântul Maslu şi viaţa liturgică a Bisericii.
Părintele Efrem Katunakiotul a fost unu-l din marii stâlpi ai Sfântului Munte în vremurile din urmă. Pot spune că era de măsura Părintelui Paisie Aghioritul, dar altă harismă a avut: harisma rugăciunii şi a tăcerii. La un moment dat, a fost întrebat de stareţii din Sfântul Munte: „Ce facem cu tineretul, care astăzi nu se mai poate angaja la nevoinţa pe care am făcut-o noi?”. Şi bătrânu-l le-a spus: „Viaţa liturgică”. Adică şi monahul, şi creştinu-l de astăzi să se axeze mai mult pe asceza din cadrul vieţii liturgice. Din păcate, în multe biserici nu se mai fac Vecerniile. Îi recomanzi tânărului „viaţa liturgică”, dar viaţa liturgică din unele parohii se rezumă la Liturghia de Duminică şi atâta tot. Utrenia şi Liturghia de Duminică, asta e toată „viaţa liturgică”. Şi atunci, cum să-l mai ajuţi pe creştin? Sunt Vecernia de sâmbătă seara și alte Vecernii, din timpul săptămânii… Sunt celelalte slujbe din sărbători, sunt privegherile. La anumite praznice sau cu alte ocazii, chiar şi săptămânal – după cum se întâmplă aici, în multe biserici de parohie din Grecia –, se poate face priveghere. Mai ales la aceste slujbe, bisericile se umplu de tineri…

- Tot referitor la spovedanie… Ne-am obişnu-it atât de mult cu păcatul – şi massmedia ajută la asta –, încât merge omul la duhovnic, dar nu-şi dă seama că trebuie să spună anumite păcate, atâta timp cât nu mai conştientizează că acelea sunt păcate…
-E nevoie de catehizare. Catehizarea are un mare rol în Biserică. Aţi văzut, înainte erau școlile catehetice. Dar şi la noi, înainte de război, tinerii – şi băieţii, şi fetele – erau catehizaţi, erau pregătiţi pentru viaţă, cunoscând datele elementare ale trăirii creştine. Astăzi, mai ales prin lucrarea mass-media, este o delăs-are generală – şi din partea clericilor, şi din partea mirenilor. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Biserică, atât de mult s-a îngroşat mintea lui, încât nu mai conştientizează ce este păcat. Nu mai consideră fecioria o mare virtute. Deja s-a ajuns, şi aici în Grecia, ca fetele care se străduiesc să trăiască în feciorie să fie considerate anormale. Până acolo a ajuns decăderea morală a creştinilor! Şi asta se realizează cu precădere prin mass-media care strică minţile, mai cu seamă ale celor tineri. Rolul principal al educaţiei creştine a copiilor îl au părinţii. Ca să ai, cum spunea cineva, „bătrâneţi uşoare”, trebuie să-ţi educi copiii aşa cum trebuie.

„Spovedania trebuie făcută cât mai des în zilele noastre…”

- Cum să-şi aleagă un credincios duhovnicul?
- Cel care apucă pe calea Domnu-lui trebuie neapărat să aibă duhovnic. Aşa cum există medicul de familie, aşa trebuie să existe preotul de familie. De regulă, duhovnicul trebuie să fie acelaşi pentru membrii familiei. Trebuie să ne alegem un duhovnic care are multă dragoste, multă înţelegere faţă de neputinţa omului, dar şi fermitate, o anumită asprime care efectiv ne ajută la sporirea duhovnicească. Mulţi înclină să-şi aleagă duhovnici mai îngăduitori în privinţa Canoanelor, dar e bine de ales un cunoscător al Canoanelor şi al vieţii duhovniceşti.
Ce faci dacă primeşti dezlegarea imediat, fără o analiză mai amănunţită a stării şi a vieţii tale lăuntrice? E ceva de genu-l: „Dumneavoastră vă faceţi datoria să vă spovediţi, iar noi să vă ascultăm şi să vă dăm dezlegarea”. Omul pleacă, dar nu s-a folosit. De fapt, nici măcar nu a intrat pe calea aceasta a curăţirii de patimi şi a vindecării sufleteşti. Duhovnicia este cu adevărat un meşteşug. De regulă, pentru credincioşi, se recomandă să fie preoţi de mir. Călugării sunt mai greu de găsit şi nu poţi să alergi acuş-acuş la duhovnic. Pentru că spovedania, legătura cu duhovnicul, nu înseamnă o dată sau de două ori pe an. Dacă vrei să te tămăduieşti şi să sporeşti sufleteşte, trebuie să ţii legătură permanentă cu duhovnicul.

- Adică o dată la cât timp ar trebui să se spovedească creştinu-l astăzi?
- Nu este o lege, o regulă strictă, „o dată la patruzeci de zile”, „o dată la o lună”, ci de fiecare dată când simţi că ai o problemă. Dacă te murdăreşti, ce faci? Aştepţi să te speli numai când vine sorocul? Oamenii au ajuns să se spele astăzi tot timpul de frica mirosului şi a murdăriei, dar sufletul şi-l spală numai de patru ori pe an. Şi nici atunci cum ar trebui. Şi asta la unii, în cazul cel mai bun.

- Aşadar, trebuie să te spovedeşti de câte ori simţi că păcatul te îngreunează…
- Mulţi fac greşeală că separă păcatele mari de păcatele mici. Chiar am întâlnit mireni să spună: „Ce-am făcut? Am omorât pe cineva? N-am omorât pe nimeni”. Dar zicea Părintele Tihon, Stareţul Părintelui Paisie: „Păcatele mici sunt ca nisipul şi nisipul e mai greu decât o piatră mare”. În decursul istoriei, au fost perioade în care spovedania a fost mai strâns legată de cele patru mari posturi de peste an, dar erau alte vremuri. Pricinile de păcat erau mult mai puţine şi mai rare. Acum ieşi în stradă, deschizi televizorul, vorbeşti cu un coleg de serviciu şi e de ajuns să vezi chipuri seducătoare, să auzi cuvinte spurcate sau să fii pus în situaţii în care trebuie cu adevărat să fii încercat duhovniceşte ca să nu păcătuieşti. Aşadar, care este şansa să-ţi menţii mintea curată şi sufletul neatins de idolii păcatului?… De aceea, spovedania trebuie făcută cât mai des în zilele noastre. Aceasta pentru că prin ea ne putem menţine sănătatea sufletească; sau cel puţin supravieţuim duhovniceşte.

- Totuşi asta presupune o relaţie de paternitate duhovnicească. Însă, de multe ori, preotul e privit doar ca un om care îndeplineşte un serviciu. Te spovedeşti când vine sorocul şi gata, ai plecat! Adică nu există o legătură sufletească permanentă a credinciosului cu preotul.
- Aici este problema. Creştinu-l nostru este tentat, cum spuneam, să întocmească un proces verbal cu Dumnezeu, şi această legătură dintre el, penitent, şi preot nu e o legătură ca între fiu şi părinte. Trebuie să se ajungă la această legătură. Şi aceasta se întâmplă printr-o apropiere cât mai deasă de duhovnic. Sigur că şi duhovnicul trebuie să-şi înţeleagă rostul lui de părinte duhovnicesc şi să-i ajute pe credincioşi. Spovedania să fie cât mai deasă. Credinciosul care nu se nevoieşte nici nu simte nevoia să se spovedească – şi atunci apare şi aici o problemă… E atât de complexă legătura dintre părinte şi fiu duhovnicesc, că nici în acest caz nu există legi precise. În măsura în care fiul duhovnicesc se angajează în viaţa duhovnicească, va simţi şi nevoia să se spovedească, să se împărtăşească şi încet-încet va conştientiza efectul negativ al păcatului care lucrează în el. Şi așa se ajunge la o apropiere între el şi duhovnic, conştientizează existenţa păcatului şi începe lupta cu păcatul. Deci trebuie să stea cât mai aproape de duhovnic.

„Canonu-l curăță înclinațiile păcătoase din om”

- Mulţi oameni se spovedesc fiindcă ştiu că aşa e bine, asta mai ales când le merge rău, sau cel mai probabil în post, dar nu mai conştientizează că prin spovedanie se curăţă şi se eliberează de păcat.
- Aici trebuie atinsă şi problema canonu-lui. Spovedania e numită „al doilea botez” de către Sfinţii Părinţi. Prin spovedania făcută şi prin hotărârea luată de a nu mai greşi, se iartă păcatele înaintea lui Dumnezeu. Dar rămân consecinţele lucrării repetate a păcatelor în tine. E vorba de aceste înclinări păcătoase care te atrag, te îmbrâncesc spre păcat. Iar acestea se şterg prin canonu-l pe care trebuie să-l faci. Nu se mai conştientizează astăzi, chiar şi printre creştinii mai râvnitori, cât de binefăcător este acest canon, cum curăţă înclinaţiile acestea păcătoase când omul s-a oprit de la păcat.
Canonu-l sau epitímia este o „doctorie”, o pedepsire dată nu spre pedepsire, ci spre îndreptare, nu spre omorâre, ci spre însănătoşire. Acesta era înţeles în vechime mai ales ca o perioadă de oprire de la împărtăşanie. Dar epitímia nu se rezumă la acest aspect. Chiar dacă, de multe ori, astăzi se opreşte de la împărtăşanie, numai cu aceasta nu se rezolvă nimic – mai cu seamă când omul nu mai simte nevoia să se împărtăşească.
În vechime era o mare durere, o mare jale, să fii oprit de la Sfânta Împărtăşanie. Astăzi însă multora le este indiferent. Deci oprirea de la Sfânta Împărtăşanie s-ar putea să nu mai aibă efectul de conştientizare a păcatului pe care-l avea înainte.

- Cum considerați că ar trebui să fie canonu-l?
- La un păcat făcut cu trupul se mai dau metanii, închinăciuni, post. Duhovnicii mai dau canon citirea din Sfânta Evanghelie, de la Sfinţii Părinţi, din Psaltire. Toate acestea, care constituie canonu-l, au rostul de a curăţi înclinaţiile păcătoase şi de a pune pe creştin pe calea cea bună. Rugăciunea este cea care-l pune pe creştin pe calea cea bună. Cum spun Sfinţii Părinţi, „semnu-l creştinu-lui este rugăciunea”; dacă nu se roagă, nu poate fi numit creştin. Rugăciunea este convorbirea, legătura lui directă cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu îngăduie în viaţa noastră diferite situaţii, pentru ca să-l stimuleze pe creştin să se roage. Rugăciunea trebuie să devină o stare permanentă a sufletului omului.

- Deci canonu-l este pur şi simplu o terapie duhovnicească, medicament pentru boala sufletului!
- Fără îndoială. De pildă, cei care se botează la maturitate simt cu putere diferenţa între starea dinainte de Botez şi cea de după. Taina aceasta nu se mai poate repeta. Dar puţini îşi păstrează Botezul „curat” şi de aceea, ştiind Dumnezeu neputinţa omului, i-a dat posibilitatea de a se curăţa prin „celălalt Botez”, care este spovedania şi care se poate repeta ori de câte ori voieşti.

„Tristețea este semnu-l îndepărtării harului lui Dumnezeu”

- Care sunt semnele că o spovedanie a fost făcută cum trebuie, că e lucrătoare?
- Este schimbarea vieţii, hotărârea de a nu mai face ce a făcut până acum. Este uşurarea pe care o simte creştinu-l care se spovedeşte de toate păcatele sale. Toţi simt această uşurare, această pace, bucurie sufletească, pentru că s-a descărcat sufletul de povara păcatelor. „Simt că zbor”, spun ei adesea. Este o curăţire efectivă a sufletului. Aşa cum, dacă nu ţi-ai spălat trupul o vreme, te simţi greoi, te simţi jenat, tot aşa şi sufletul – spălându-l prin baia spovedaniei, se uşurează şi simte pace; simte prezenţa harului şi se bucură.

- Un prieten, medic psihiatru, spune că vin mulţi oameni la el şii spun căi doare sufletul, ca şi cum ar fi o durere fizică.
- Asta este lipsa Spovedaniei. Garantez că omul se uşurează după Spovedania sinceră, vorbind ca şi cum s-ar afla în faţa lui Dumnezeu. Astăzi sau înmulţit bolile psihice pentru că sa înmulţit păcatul. Toată lumea suferă de depresie. Înainte nici nu ştiau ce este aia. Acum avem toate înlesnirile şi totuşi suntem trişti. Acesta este semnu-l îndepărtării harului lui Dumnezeu. Fiindcă unde este harul, chiar de ar fi necazurile cele mai mari, omul este fericit.

- Credeţi că psihologul sau psihiatrul pot ajuta?
- Sunt cazuri de boli mentale grave unde medicina poate avea un cuvânt de spus, dar şi acolo credinţa şi Tainele Bisericii pot ajuta mult. Doctorii însă nu pot ierta păcatul. Degeaba îl fac pe pacient să conştientizeze greşelile făcute – şi aceasta în cel mai bun caz –, dacă nu-l ajută să se elibereze de ceea ce-l apasă, adică de patimă, de păcat. Patima tulbură sufletul, îl nelinişteşte pe om, îi pune nervii permanent la încercare, până cedează creierul şi omul se îmbolnăveşte. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că trebuie îndepărtată cauza, iar aceasta se poate numai prin spovedania păcatului, prin cercetarea amănunţită a stărilor pătimaşe care stăpânesc sufletul. Acestea trebuie scoase la suprafaţă înaintea duhovnicului şi astfel se pune început vindecării.

- Tot mai mulţi se îndreaptă astăzi către psihanalişti, psihologi şi psihiatri…
- Aşa se explică poate şi de ce se înmulţesc tot mai mult bolile mentale. Doctorii nu pot ierta păcatul, ci doar pot amăgi, oferind o soluţie temporară carei convine omului lumesc. De aceea, în ziua de azi, mulţi oameni îi caută pe doctori în loc să-i caute pe duhovnici, pentru că vor să se însănătoşească, dar să-şi trăiască viaţa ca şi înainte. Însă pe urmă, revine boala (aceeaşi sau alta mai gravă), urmează medicamentele, şi astfel omul îşi şubrezeşte cu totul sănătatea mentală. Lucrurile s-ar putea rezolva mult mai simplu. Dacă în loc să meargă în fiecare săptămână la psiholog, cum auzim că fac mulţi, s-ar duce şi s-ar spovedi săptămânal la duhovnic, şi-ar rezolva problemele şi ar păşi pe calea mântuirii.

- Dar pentru aceasta trebuie credinţă.
-Trebuie credinţă, dar şi sinceritate. Că omul, dacă pleacă de la puţină credinţă, dar are sinceritate, atunci va spori în credinţă, că lui Dumnezeu îi plac oamenii sinceri.

- Cum îţi dai seama că teai spovedit cum trebuie sau dimpotrivă?
- Dacă te simţi uşurat, dacă sufletul se înveseleşte, dacă eşti mai dispus să ierţi şi să treci peste greşelile celuilalt, văzându-le mai clar pe ale tale – acestea sunt semne că ne aflăm pe drumul cel bun. Dacă însă omul este la fel de trist şi deprimat, dacă gândurile îl neliniştesc cu aceeaşi intensitate, dacă este la fel de irascibil, înseamnă că spovedania nu şi-a atins menirea, în sensul că păcatele ascunse înlăuntrul inimii nu au fost scoase la iveală. Moartea se află încă înăuntru. Am primit îndemnu-l harului dumnezeiesc de a ne spovedi, dar nu am avut puterea să mergem până la capăt. Aici e nevoie de sinceritate.

„Tot păcatul nespovedit lucrează continuu înlăuntrul sufletului”

- Ce înseamnă să fie sinceri?
- Să caute cu adevărat schimbarea vieţii, să fie gata să facă ce le spune preotul şi nu să se ducă la el numai aşa, ca să o facă şi pe asta. Că, dacă te duci la doctor şi nu urmezi tratamentul, nu rezolvi nimic. Din păcate, marele obstacol pe care trebuie să-l depăşească omul zilelor noastre este să găsească puterea să renunţe la confortul şi plăcerile unei vieţi lumeşti, evident mincinoase, care mai devreme sau mai târziu îl va duce la o mare criză şi chiar la boală mentală.
Dacă omul este sincer, chiar dacă la început nu ştie prea bine ce este păcatul, cu fiecare spovedanie va căpăta o conştiinţă tot mai profundă a stării în care se află. Alte şi alte lucruri va sesiza înlăuntrul său şi le va scoate la suprafaţă. Mulţi spovedesc abia după mulţi ani anumite păcate, doar atunci reuşind să le conştientizeze. În toţi acei ani însă, ei au fost cumva înrâuriţi de acel păcat. Asta pentru că tot păcatul nespovedit lucrează continuu înlăuntrul sufletului. E ca şi rădăcina aceea de rug sau de pir pe care, dacă nu o smulgi cu totul, iar va da lăstar. Trebuie săpat la mare adâncime şi căutat unde duce, pentru a o înlătura. La fel trebuie să facă şi credinciosul împreună cu duhovnicul lui, să caute care este rădăcina unu-i comportament pătimaş şi să o taie cât mai repede. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, omul nu se va putea vindeca deplin şi boala sufletească va reveni, uneori cu mult mai gravă.

- Aceasta explică de ce mulţi oameni nu simt nimic după spovedanie, ci continuă viaţa pe care au avuto înainte…
- Desigur, căci spovedania nu e un act magic, ca să te vindece numai pentru că te-ai dus la preot şi i-ai zis: „N-am omorât, n-am furat, poate că am băut mai mult” etc. Este vorba despre această luptă cu patima, care este foarte concretă, este un adevărat cancer al sufletului. Când se operează o tumoare, se încearcă eliminarea şi a ultimei celule canceroase pentru a nu se produce metastază. Acelaşi lucru trebuie să se petreacă şi în cazul Spovedaniei. Cancerul lucrărilor păcatului, fie cu fapta, fie cu gândul, cu imaginaţia, trebuie eliminat prin scoaterea lor la suprafaţă cu pocăinţă. Preotul are putere de la Dumnezeu de a face această operaţie şi a vindeca sufletul prin iertarea păcatului, dar trebuie să participe şi credinciosul, să se lase în mâinile preotului aşa cum se lasă şi în mâinile chirurgului care-i operează tumoarea.

- Am vorbit mult despre o legătură strânsă a credinciosului cu preotul, despre spovedanie repetată, dar oare preoţii au timpul şi dispoziţia să dedice atât de mult timp lucrării Spovedaniei? Întrebăm aceasta fiindcă adesea se face spovedanie doar în posturi şi, pentru că atunci vin dintro dată mulţi la spovedanie, aceasta se face cam pe fugă.
- Tocmai aceasta este greşeala. Spovedania trebuie făcută în tot timpul anu-lui. Şi dacă psihoterapeuţii şi psihologii găsesc timp să se întâlnească săptămânal o oră cu bolnavul, noi, preoţii, să nu avem dispoziţia aceasta, ştiind că astfel putem salva un suflet? Deci trebuie căutaţi preoţii care au această dispoziţie sufletească. Și eu cred că o au foarte mulţi. Problema este aceea că nici oamenii nu o mai cer, iar obiceiurile sau mentalităţile privind Spovedania nu reflectă învăţătura Bisericii. Cine nu vede Biserica ca pe un sanatoriu duhovnicesc, un loc de vindecare a sufletului, a minţii, e departe de înţelegerea Sfinţilor Părinţi. „Creştinismul este o metodă de tămăduire” – spunea Mitropolitul Ierothei Vlahos. Toţi suntem bolnavi, şi atunci a venit Mântuitorul şi a întemeiat Biserica, ca un spital, cu toate mijloacele neces-are. Intrăm şi ne tămăduim. Și trebuie să ne tămăduim până ieşim din viaţa aceasta; să fim „potriviţi” pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dar noi nu mai conştientizăm. Nici nu mai vrem să ştim că suntem bolnavi: „Doamne fereşte!”

- Părinte Stareț, cum lucrează păcatul în suflet?
- Unii Părinţi spuneau că păcatul are o acţiune de paralizare. Cu fiecare păcat săvârşit, diavolul câştigă teren în sufletul omului. Este o luptă nevăzută între harul lui Dumnezeu şi păcat. Cu fiecare păcat, harul se retrage, iar păcatul îi paralizează omului puterile sufleteşti, în special voinţa şi mintea. Aţi auzit ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”. Creştinii nevoitori conştientizează această lucrare vătămătoare a păcatului şi caută cu orice prilej să se cureţe.
Părintele Paisie spune că, prin orice păcat, dai drepturi diavolului, îi deschizi portiţe în sufletul tău. Avva Dorothei vorbeşte de casa sufletului şi spune cum să punem temelia, cum să zidim pereţii, apoi acoperişul, ferestrele; şi să punem zăbrele la ferestre: paza celor cinci simţuri, să nu lăsăm păcatul să intre. Acestea sunt zăbrelele, să nu lăsăm păcatul să intre. Astăzi mulţi nu mai înţeleg cât de importantă este lucrarea duhovnicească în viaţa lor de zi cu zi. Atunci, viaţa omului este un fel de luptă pentru biologic, pentru aţi asigura un minim de confort şi bunăstare – şi atâta tot. Nu asta e preocuparea pe care ar trebuie să o aibă fiecare creştin, ci mântuirea.

- Vorbeaţi de lucrarea duhovnicească. Cum ar trebui să fie aceasta?
- În primul rând, să se facă sub povăţuirea unu-i duhovnic. El este „medicul duhovnicesc de familie”. E ca şi cum ai merge la farmacie şi iei medicament pe reţeta primită de la doctor. Nu-l iei de unu-l singur, că s-ar putea să te omoare. Lucrarea duhovnicească înseamnă a împlini ceea ce ne pune în faţă Hristos: poruncile evanghelice, poruncile Bisericii – lucruri simple. La Înfricoşătoarea Judecată nu se cer lucruri imposibile, ci lucruri simple: „Am fost flămând, am fost însetat, am fost în spital, am fost în temniţă” şi aşa mai departe. Lucruri simple, care privesc relaţia cu tine, cu aproapele şi cu Dumnezeu.
De pildă, dacă te îmbolnăveşti trupeşte, medicul îţi dă o dietă, un fel de post. Biserica îţi dă un regim de alimentaţie mult mai eficient, care are valoare şi în viaţa veşnică – nu numai pentru trup. Deoarece, de regulă, trupul se îmbolnăveşte fiindcă se îmbolnăveşte sufletul. Prin păcat se îmbolnăveşte sufletul, apoi se îmbolnăveşte şi trupul. Asta-i legătura.
Metodele terapeutice ale Bisericii sunt clare: Postul, Rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania, mersul la biserică, răbdarea, milostenia în relaţiile cu aproapele, cele zece porunci. Poruncile Bisericii sunt lucruri foarte simple. Dacă lear ţine pe acestea, omul s-ar păzi de cel rău şi ar lucra la zidirea sufletească, după cum ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi. Aşa cum un pictor lucrează în atelierul lui o icoană şi o ţine acoperită cu pânze până se face recepţia, şi atunci toţi se miră de frumuseţea ei, aşa este şi cu sufletul. În viaţa aceasta, noi lucrăm la frumuseţea sufletului în mod acoperit, adică sub acoperirea trupului, iar dincolo, chipul sufletului se va face vădit întregii lumi. Aceasta e lucrarea, de a picta chipul lui Dumnezeu care este în noi înşine. Şi ea se adresează tuturor – fie el mirean, fie preot, fie episcop.

„Adevărata fericire ne-o dă lupta cu păcatul”

- Unii oameni au o anumită reţinere: cred că vor pierde ceva dacă vor veni la viaţa Bisericii, că asta o să-i îndepărteze de anumite plăceri… Au sentimentul că vor pierde „fericirea”.
- Mentalitatea creştinilor de astăzi este complet schimbată. Noi ne numim creştini atunci când suntem următori ai lui Hristos. Deci trebuie să facem ceea ce a făcut Hristos, nu? Fiecare discipol merge pe urmele dascălului lui: „Eu sunt al lui cutare, eu sunt al lui cutare…”. Noi, creştinii de azi, ai cui suntem? Folosesc unii duhovnici expresia „creştini cu numele” – şi chiar aşa am ajuns. Pentru că ne numim „creştini”, ne numim „ai lui Hristos”, dar nu suntem ai lui Hristos, pentru că nu facem ceea ce poruncește Hristos. Pentru că nu mai avem conştiinţa purtării Crucii, nu mai avem conştiinţa participării la Crucea şi la Patimile Mântuitorului. Şi vedem un alt fel de creştinism. Iar aceasta se întâmplă chiar şi cu creştinu-l care merge regulat la biserică şi se spovedeşte, şi se împărtăşeşte. Mentalitatea lui este săi meargă toate bine: copiii săi fie sănătoşi, salariul bun, să nu-i lipsească nimic, să nu fie bolnav, să nu aibă nici o pagubă – şi, în cele din urmă, să creadă că va dobândi şi Împărăţia. Unii poate o dobândesc (nu ştim noi, acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu), dar problema este că nu mai realizează creştinu-l că este al lui Hristos şi că, participând la Viaţa şi Patimile lui Hristos, te identifici cu Hristos.
Foarte mulţi ne scriu scrisori şi ne spun: „Părinte, rugaţi-vă ca Dumnezeu să ne ajute!”. Nu demult, am avut o convorbire telefonică cu o fată din Thessalonic pe care o chinu-ieşte diavolul. Şi-am întrebat-o: „Mergi la biserică?” „Merg”. „Posteşti?” „Păi… nu mi-am pus problema”. „Stai puţin, cum adică nu ţi-ai pus problema?! Eşti bolnavă?” „Nu”. Dar postul ortodox este esenţial. Este un mijloc care duce la mântuire, este esenţial în mersul nostru duhovnicesc.

- Nu spune şi Mântuitorul că „neamul acesta de draci iese numai cu post şi cu rugăciune”?
- Da, bineînțeles! Dacă tu, creştină, care mergi la biserică şi… Am mai întrebat-o: „Te spovedeşti?” „Păi… nu prea”. „Ei, aici e problema; şi nu o să te lase necuratul până nu o să te îndrepţi”. A spus: „O să încerc”. Ei, când spune aşa, nu prea se străduieşte. Dacă spune: „Părinte, rugaţi-vă să pun început bun, şi de azi înainte fac treaba asta”, atunci mai ai o nădejde că se apucă de treabă. „O să încerc…”, asta e într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dacă o să-şi mai aducă aminte că trebuie să facă ceva.
La Pateric, spune un Avvă: „S-a luat cuvântul de la bătrâni”. De ce s-a luat? Pentru că ucenicii nu mai întreabă ca să pună în practică cuvântul, ci întreabă doar de formă: „Hai să mergem şi la ăsta, să vedem ce-o să ne mai spună şi el!”. Adică doar aşa, să schimbe decorul. Nu conştientizează că adevărata fericire constă în lucrarea duhovnicească – aici se câştigă bucuria şi pacea sufletească. Eliberarea de păcat, nu dobândirea bunătăţilor materiale. E clar, toţi Sfinţii ne spun că adevărata fericire neo dă lupta cu păcatul. La un moment dat, una din maicile de la Surotì la întrebat pe Părintele Paisie: „Părinte, am foarte multe ispite. Îmi daţi cumva o soluţie?”. Părintele îi zice: „Da! Am găsit. Îţi dau”. Ea – bucuroasă că o să găsească secretul ca să scape de ispită… Zice părintele: „Să te lupţi cu ispitele”. Sa cam dezumflat… Aşadar: angajarea la luptă. Nu este altă variantă! Noi suntem întrun permanent război; omul se îndreaptă fie spre Dumnezeu, fie spre diavol. Nu există stare de mijloc, neutră. Ori cu Unu-l, ori cu altul.

- Deci trebuie să coborâm mai în adâncime şi să luăm în serios lucrurile.
- Fără îndoială. Ne învaţă Sfinţii Părinţi că toată lucrarea creştinu-lui este înlăuntrul lui. Mântuitorul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Părintele Sofronie Saharov spunea foarte frumos că întreaga omenire este ca o piramidă în vârful căreia se află Hristos, dar această piramidă este întoarsă cu vârful în jos. Ca să ajungi la Hristos trebuie să cobori, nu trebuie să urci; să cobori în adâncul smereniei. Şi, cu cât cobori mai mult, responsabilitatea faţă de ceilalţi creşte. Mântuitorul este jos, în vârful piramidei, adică în adâncul smereniei, dar poartă totodată şi greutatea păcatelor tuturor. Aici este lucrarea: pogorârea în smerenie te ajută să conştientizezi responsabilitatea pe care o ai faţă de sufletul tău şi faţă de semeni. Sigur, Sfinţii mari, cum a fost Sfântul Siluan, au avut „rugăciunea pentru întreaga lume”.
Dar noi nu mai conştientizăm. Suntem atât de superficiali! La asta contribuie şi massmedia şi toată societatea asta demonică, care nu numai că nu te ajută să sporeşti duhovniceşte, dar nu te lasă nici să te menţii pe o linie de plutire – să zicem „morală”, nu mai spunem „duhovnicească”, care e mult mai înaltă.

„Să fim creştini 24 de ore din 24”

- Trăim în lumea aceasta, plină de reclame cu mizerii, cu pornografie. Cum să ne ţinem în afara ei, fiind totuşi în ea? Cum să ne ţinem sufletul în legătură cu Dumnezeu?
- Tânărul de astăzi nu va fi judecat ca tânărul de acum cincizeci de ani. Cum spunea Părintele Paisie, era pe atunci numai unu-l nebun şi îl băgau în turn. Acum sa ajuns că a rămas numai unu-l înţelept, iar cei nebuni îl bagă pe acela în turn. Atât de mult sa schimbat mentalitatea şi starea duhovnicească a omului. Cu toată această stare demonică din lume, creştinu-l de astăzi trebuie să-şi facă datoria, să se lege de Biserică. Aici începe datoria preotului. Părintele Moise Athonitul, pornind de la cuvintele Psalmistului: „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor”Psalmul 18:4, se referea la rostul şi rolul preotului în parohie. Dumnezeu nu-l mai trimite pe preot până la marginile lumii, ci până la marginile parohiei – dar mulţi nici asta nu fac. Fireşte, unu-l este rolul preotului de mir în lume, altul este rolul ieromonahului în mănăstire. Preotul de mir este chemat şi trimis în lume să vestească Evanghelia cu vreme şi fără de vreme. Fiecare va lua plată după lucrarea lui.

- Totuşi, care ar fi modalităţile pentru a ne ţine cât mai curaţi faţă de lume?
- Tainele Bisericii, în special Spovedania şi Împărtăşania – sigur, cu asceza pe care trebuie să o facă fiecare: post, rugăciune şi, mai ales, paza simţurilor. De multe ori este mai eficientă paza decât postul sau altă nevoinţă – paza continuă.
Simţurile sunt în număr de cinci. Ele sunt numite de Părinţi „ferestrele prin care intră păcatul în inima omului”. Păcatul intră prin ochi, prin urechi, prin gust, prin miros şi prin pipăit. În primul rând, păcatul intră prin ochi: privirea necuviincioasă. După Sfinţii Părinţi, privirea simplă este nevinovată, iar privirea cu insistenţă necuviincioasă este deja pătimaşă. De aceea este atât de importantă paza: să fie atent să nu privească. Pentru că, deschizând obloanele la ferestre şi lăsând păcatul să intre înăuntru, se strică mintea.
Vedeţi? Dumnezeu a rânduit ca păcatul cu fapta să nu se poată realiza atât de uşor, pentru că are nevoie de anumite condiţii, dar păcatul cu mintea se face imediat. De aceea Mântuitorul, când face comparaţie între prescripţiile Vechiului şi Noului Testament, zice în Evanghelie: „Sa spus în Vechiul Testament aşa… Eu vă spun că cel ce priveşte la femeie cu patimă a şi preacurvit în inima lui cu ea”. Sau privirea la Internet, care a intrat în viaţa tinerilor ca un lucru indispensabil. Poţi să le spui să nu se mai uite la televizor şi la Internet? Cine te ascultă? Foarte puţini. Dar măcar dacă ar controla ei situaţia, să nu-i stăpânească Internetul, să nu le dirijeze viaţa… Iar cazul ideal este când le tai pe toate.

- Vorbim de pază, dar ce ne facem că în România se vând 90.000.000 de ziare pe lună, în care marea parte a articolelor sunt bârfă, erotism, minciună, decădere umană. Nouăzeci de milioane! Despre ce pază mai vorbim în acest caz? Una e să treci pe lângă un panou publicitar desfrânat şi alta este să cumperi special un ziar ca să te poţi uita la „fata de la pagina 5”.
- Omul nu mai conştientizează ce este bine şi ce este păcat. Şi atunci deschide porţile şi lasă să intre toată mizeria în el. Şi crede că aşa este normal. Apoi vrea să se elibereze de toate lucrurile astea, dar nu mai ştie cum. Când îi pui în faţă metodele Bisericii, le refuză din prima. Sunt unii care cer rugăciune, rugăciune, rugăciune. Faci rugăciune pentru ei, dar nu li se rezolvă problema. Dumnezeu îi ajută, prin Liturghiile pe care le facem, dar ei nu se angajează să-şi schimbe şi viaţa. Ortodoxia noastră este un mod de viaţă, iar dacă tu nuţi însuşeşti acest mod de viaţă, nu ai cum săţi rezolvi problemele. Este un mod de viaţă revelat, adus de Dumnezeu din Cer, este firea ta adevărată, trebuie săţi devină viaţa ta în fiecare clipă. Creştinu-l trebuie să fie creştin 24 de ore din 24. Cum spune Cuviosul Paisie: toată problemele să le înfrunte prin prisma Evangheliei, pentru că altfel vine pedeapsa lui Dumnezeu.

„Ortodoxia este modul de viaţă autentic pe care trebuie să ni-l însuşim”

- Care sunt faptele bune pe care le putem lucra în vremea noastră?
- De foarte multe ori, ca faptă bună este înţeleasă milostenia, în bani sau în alimente. Aceasta este o faptă bună trupească, care are rostul ei. Porneşte din inima ta milostivă şi mângâie, alină durerea celuilalt. Dar aţi văzut în Faptele Apostolilor: oamenii aduceau averile la picioarele Apostolilor şi aşteptau să fie îngrijiţi, hrăniţi – erau şi ei oameni. Şi cine se ocupa de ei? Când au văzut Apostolii că se înmulţeşte obştea – erau câte douătrei mii – şi că erau nevoiţi să lase cuvântul ca să slujească la mese, au ales diaconi care să slujească la mese, adică să facă această milostenie pe care noi o ridicăm în slăvi ca fiind singura şi cea mai mare, milostenia trupească, iar ei s-au dedicat predicării cuvântului lui Dumnezeu, care este milostenia cea mai mare, pe care au avut-o apostolii şi urmaşii apostolilor, adică preoţii, monahii şi fiecare creştin. Prin botez, el are misiunea de a propovădui şi apăra credinţa creştină, ca un mic apostol, acolo unde este. Aceasta este milostenia cea mai mare, pentru că priveşte direct viaţa veşnică.
Foarte frumos spunea Sfântul Ignatie despre faptele firii căzute – pentru că sunt mulţi protestanţi, romanocatolici şi alţii, care fac atâta milostenie, mai mult decât mulţi dintre ortodocşi. Aceştia de ce să nu se mântuiască? întreabă unii. Dar Sfântul spune clar: „Aţi văzut pe Corneliu Sutaşul, păgân, roman de neam. Era milostiv, nu? Şi, la un moment dat, a avut vedenia aceasta: «Rugăciunile și milosteniile tale au ajuns la Dumnezeu». Deci erau bune. Dar nu erau suficiente. Pentru că nu lea pus în legătură cu Hristos. De aceea i sa spus: «Dute la Simon Curelarul şiţi va spune ce trebuie să faci»”. Deci nu sa oprit doar la milostenie. Pentru că toţi fondatorii de religii au nişte precepte morale: să fii bun, să nu-l omori pe aproapele etc. Dar, dacă nu le pui în legătură cu Hristos, nu au nici o valoare.

- Omul apăsat de grijile lumii nu mai în ţe le ge cum poate să lucreze învăţătura lui Hristos…
- Aici lipseşte educaţia catehetică şi angajarea în luptă. Problema creştinu-lui de azi a ajuns să fie supravieţuirea. Toţi ne dau telefoane sau ne scriu scrisori: „Părinte, roagă-te sămi găsesc un serviciu, să-mi menţin locul de muncă!” ş.a., dar mai nimeni nu ne întrebă: „Cum să mă curăţesc de păcat?”, „Cum să mă angajez în lupta duhovnicească?”. Unu-l la câţiva ani de zile dacă întreabă…

- Şi dacă le-ar rezolva pe acestea, s-ar rezolva şi celelalte probleme…
- Fără îndoială. Cuvântul Evangheliei este nemincinos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Nu mai credem în Evanghelie! Spunea Sfântul Andrei Criteanu-l: „Nu mai lucrează Evanghelia!” – adică Evanghelia a ajuns o literă moartă, din păcate. Sfântul Marcu Ascetul spune despre Sfântul Botez: „Este Taină lucrătoare în măsura în care lucrezi poruncile”. Altfel, rămâne ca o energie potenţială; o ai înlăuntrul tău, dar este nelucrătoare. În măsura în care lucrezi poruncile, încetîncet, se activează această energie şi devine lucrătoare. Şi poţi ajunge la măsura de a face minuni.

- Pentru că, de fapt, chemarea creştinu-lui este aceea de a fi fiu al lui Dumnezeu…
- Sigur. Dar lucrarea vrăjmaşului, în ultima vreme, este de a da un cu totul alt sens religiozităţii omului, pe care nu o poate scoate din sufletul lui, după cum spunea Părintele Stăniloae. Şi atunci caută săi dea alt sens, altă religie decât cea adevărată. Ortodoxia este venită din Cer, este modul de viaţă autentic pe care trebuie să nil însuşim şi aşa mergem dincolo. Foarte puţini îl mai trăiesc. Ortodoxia este lucrare practică, nu speculaţie filosofică.

Sursa:
Revista Familia Ortodoxă, feb/apr. 2012
A consemnat Virgiliu Gheorghe

„Lui Dumnezeu îi plac oamenii sinceri!” – cuvânt despre spovedanie al Părintelui Ştefan de la Schitul Lacu

- Părinte, cum lucrează păcatul în suflet?

- Unii Părinţi spuneau că păcatul are o acţiune de paralizare. Cu fiecare păcat săvârşit, diavolul câştigă teren în sufletul omului. Este o luptă nevăzută între harul lui Dumnezeu şi păcat. Cu fiecare păcat, harul se retrage, iar păcatul îi paralizează omului puterile sufleteşti, în special voinţa şi mintea. Aţi auzit ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” Rom. 7:19. Creştinii nevoitori conştientizează această lucrare vătămătoare a păcatului şi caută cu orice prilej să se cureţe.

Părintele Paisie spune că, prin orice păcat, dai drepturi diavolului, îi deschizi portiţe în sufletul tău. Avva Dorothei vorbeşte de casa sufletului şi spune cum să punem temelia, cum să zidim pereţii, apoi acoperişul, ferestrele; şi să punem zăbrele la ferestre: paza celor cinci simţuri, să nu lăsăm păcatul să intre. Acestea sunt zăbrelele, să nu lăsăm păcatul să intre. Astăzi mulţi nu mai înţeleg cât de importantă este lucrarea duhovnicească în viaţa lor de zi cu zi. Atunci, viaţa omului este un fel de luptă pentru biologic, pentru a-ţi asigura un minim de confort şi bunăstare – şi atâta tot. Nu asta e preocuparea pe care ar trebuie să o aibă fiecare creştin, ci mântuirea.

- Vorbeaţi de lucrarea duhovnicească. Cum ar trebui să fie aceasta?

- În primul rând, să se facă sub povăţuirea unui duhovnic. El este „medicul duhovnicesc de familie”. E ca şi cum ai merge la farmacie şi iei medicament pe reţeta primită de la doctor. Nu-l iei de unul singur, că s-ar putea să te omoare. Lucrarea duhovnicească înseamnă a împlini ceea ce ne pune în faţă Hristos: poruncile evanghelice, poruncile Bisericii – lucruri simple. La Înfricoşătoarea Judecată nu se cer lucruri imposibile, ci lucruri simple: „Am fost flămând, am fost însetat, am fost în spital, am fost în temniţă” şi aşa mai departe vezi Mat. 25. Lucruri simple, care privesc relaţia cu tine, cu aproapele şi cu Dumnezeu.

De pildă, dacă te îmbolnăveşti trupeşte, medicul îţi dă o dietă, un fel de post. Biserica îţi dă un regim de alimentaţie mult mai eficient, care are valoare şi în viaţa veşnică – nu numai pentru trup. Deoarece, de regulă, trupul se îmbolnăveşte fiindcă se îmbolnăveşte sufletul. Prin păcat se îmbolnăveşte sufletul, apoi se îmbolnăveşte şi trupul. Asta-i legătura.

Metodele terapeutice ale Bisericii sunt clare: Postul, Rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania, mersul la biserică, răbdarea, milostenia în relaţiile cu aproapele, cele zece porunci. Poruncile Bisericii sunt lucruri foarte simple. Dacă le-ar ţine pe acestea, omul s-ar păzi de cel rău şi ar lucra la zidirea sufletească, după cum ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi. Aşa cum un pictor lucrează în atelierul lui o icoană şi o ţine acoperită cu pânze până se face recepţia, şi atunci toţi se miră de frumuseţea ei, aşa este şi cu sufletul. În viaţa aceasta, noi lucrăm la frumuseţea sufletului în mod acoperit, adică sub acoperirea trupului, iar dincolo chipul sufletului se va face vădit întregii lumi. Aceasta e lucrarea, de a picta chipul lui Dumnezeu care este în noi înşine. Şi ea se adresează tuturor, fie el mirean, fie preot, fie episcop.

Adevărata fericire ne-o dă lupta cu păcatul

- Unii oameni au o anumită reţinere: cred că vor pierde ceva dacă vor veni la viaţa Bisericii, că asta o să-i îndepărteze de anumite plăceri… Au sentimentul că vor pierde „fericirea”.

- Mentalitatea creştinilor de astăzi este complet schimbată. Noi ne numim creştini atunci când suntem următori ai lui Hristos. Deci trebuie să facem ceea ce a făcut Hristos, nu? Fiecare discipol merge pe urmele dascălului lui: „Eu sunt al lui cutare, eu sunt al lui cutare…”. Noi, creştinii de azi, ai cui suntem? Folosesc unii duhovnici expresia „creştini cu numele” – şi chiar aşa am ajuns. Pentru că ne numim „creştini”, ne numim „ai lui Hristos”, dar nu suntem ai lui Hristos, pentru că nu facem ceea ce poruncește Hristos. Pentru că nu mai avem conştiinţa purtării Crucii, nu mai avem conştiinţa participării la Crucea şi la Patimile Mântuitorului. Şi vedem un alt fel de creştinism. Iar aceasta se întâmplă chiar şi cu creştinul care merge regulat la biserică şi se spovedeşte, şi se împărtăşeşte. Mentalitatea lui este să-i meargă toate bine: copiii să-i fie sănătoşi, salariul bun, să nu-i lipsească nimic, să nu fie bolnav, să nu aibă nici o pagubă – şi, în cele din urmă, să creadă că va dobândi şi Împărăţia. Unii poate o dobândesc – nu ştim noi, acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu – dar problema este că nu mai realizează creştinul că este al lui Hristos şi că, participând la Viaţa şi Patimile lui Hristos, te identifici cu Hristos.

Foarte mulţi ne scriu scrisori şi ne spun: „Părinte, rugaţi-vă ca Dumnezeu să ne ajute!”. Am avut o convorbire telefonică cu o fată din Thessalonic pe care o chinuieşte diavolul. Şi am întrebat-o: „Mergi la biserică?” „Merg”. „Posteşti?” „Păi… nu mi-am pus problema”. „Stai puţin, cum adică nu ţi-ai pus problema? Eşti bolnavă?” „Nu”. Dar postul ortodox este esenţial. Este un mijloc care duce la mântuire, este esenţial în mersul nostru duhovnicesc.

- Nu spune şi Mântuitorul că „neamul acesta de draci numai cu post şi cu rugăciune iese” Mat. 17:21?

- Da. Dacă tu, creştină, care mergi la biserică şi… „Te spovedeşti?” „Păi… nu prea”. „Ei, aici e problema, şi nu o să te lase necuratul până nu o să te îndrepţi”. A spus: „O să încerc”. Ei, când spune aşa, nu prea se străduieşte! Dacă spune: „Părinte, rugaţi-vă să pun început bun, şi de azi înainte fac treaba asta”, atunci mai ai o nădejde că se apucă de treabă. „O să încerc…”, asta e într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dacă o să-şi mai aducă aminte că trebuie să facă ceva.

La Pateric, spune un Avvă: „S-a luat cuvântul de la bătrâni”. De ce s-a luat? Pentru că ucenicii nu mai întreabă ca să pună în practică cuvântul, ci întreabă doar de formă: „Hai să mergem şi la ăsta, să vedem ce-o să ne mai spună şi el!”. Adică doar aşa, să schimbe decorul. Nu conştientizează că adevărata fericire constă în lucrarea duhovnicească – aici se câştigă bucuria şi pacea sufletească. Eliberarea de păcat, nu dobândirea bunătăţilor materiale. E clar, toţi Sfinţii ne spun că adevărata fericire ne-o dă lupta cu păcatul. La un moment dat, una din maicile de la Surotì l-a întrebat pe Părintele Paisie: „Părinte, am foarte multe ispite. Îmi daţi cumva o soluţie?”. Părintele îi zice: „Da! Am găsit. Îţi dau”. Ea – bucuroasă că o să găsească secretul ca să scape de ispită… Zice părintele: „Să te lupţi cu ispitele”. S-a cam dezumflat… Aşadar: angajarea la luptă. Nu este altă variantă! Noi suntem într-un permanent război; omul se îndreaptă fie spre Dumnezeu, fie spre diavol. Nu există stare de mijloc, neutră. Ori cu Unul, ori cu altul.

- Deci trebuie să coborâm mai în adâncime şi să luăm în serios lucrurile.

- Fără îndoială. Ne învaţă Sfinţii Părinţi că toată lucrarea creştinului este înlăuntrul lui. Mântuitorul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” Lc. 17:21. Părintele Sofronie Saharov spunea foarte frumos că întreaga omenire este ca o piramidă în vârful căreia se află Hristos, dar această piramidă este întoarsă cu vârful în jos. Ca să ajungi la Hristos trebuie să cobori, nu trebuie să urci; să cobori în adâncul smereniei. Şi, cu cât cobori mai mult, responsabilitatea faţă de ceilalţi creşte. Mântuitorul este jos, în vârful piramidei, adică în adâncul smereniei, dar poartă totodată şi greutatea păcatelor tuturor. Aici este lucrarea: pogorârea în smerenie te ajută să conştientizezi responsabilitatea pe care o ai faţă de sufletul tău şi faţă de semeni. Sigur, Sfinţii mari, cum a fost Sfântul Siluan, au avut „rugăciunea pentru întreaga lume”.

Dar noi nu mai conştientizăm. Suntem atât de superficiali! La asta contribuie şi mass-media şi toată societatea asta demonică, care nu numai că nu te ajută să sporeşti duhovniceşte, dar nu te lasă nici să te menţii pe o linie de plutire – să zicem „morală”, nu mai spunem „duhovnicească”, care e mult mai înaltă.

Să fim creştini 24 de ore din 24

- Trăim în lumea aceasta, plină de reclame cu mizerii, cu pornografie. Cum să ne ţinem în afara ei, fiind totuşi în ea? Cum să ne ţinem sufletul în legătură cu Dumnezeu?

- Tânărul de astăzi nu va fi judecat ca tânărul de acum cincizeci de ani. Cum spunea Părintele Paisie, era pe atunci numai unul nebun şi îl băgau în turn. Acum s-a ajuns că a rămas numai unul înţelept, iar cei nebuni îl bagă pe acela în turn. Atât de mult s-a schimbat mentalitatea şi starea duhovnicească a omului. Cu toată această stare demonică din lume, creştinul de astăzi trebuie să-şi facă datoria, să se lege de Biserică. Aici începe datoria preotului. Părintele Moise Athonitul, pornind de la cuvintele Psalmistului: „În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” Ps. 18:4, se referea la rostul şi rolul preotului în parohie. Dumnezeu nu-l mai trimite pe preot până la marginile lumii, ci până la marginile parohiei – dar mulţi nici asta nu fac. Fireşte, unul este rolul preotului de mir în lume, altul este rolul ieromonahului în mănăstire. Preotul de mir este chemat şi trimis în lume să vestească Evanghelia cu vreme şi fără de vreme. Fiecare va lua plată după lucrarea lui.

- Totuşi, care ar fi modalităţile pentru a ne ţine cât mai curaţi faţă de lume?

- Tainele Bisericii, în special Spovedania şi Împărtăşania – sigur, cu asceza pe care trebuie să o facă fiecare: post, rugăciune şi, mai ales, paza simţurilor. De multe ori este mai eficientă paza decât postul sau altă nevoinţă – paza continuă.

Simţurile sunt în număr de cinci. Ele sunt numite de Părinţi „ferestrele prin care intră păcatul în inima omului”. Păcatul intră prin ochi, prin urechi, prin gust, prin miros şi prin pipăit. În primul rând, păcatul intră prin ochi: privirea necuviincioasă. După Sfinţii Părinţi, privirea simplă este nevinovată, iar privirea cu insistenţă necuviincioasă este deja pătimaşă. De aceea este atât de importantă paza: să fie atent să nu privească. Pentru că, deschizând obloanele la ferestre şi lăsând păcatul să intre înăuntru, se strică mintea.

Vedeţi? Dumnezeu a rânduit ca păcatul cu fapta să nu se poată realiza atât de uşor, pentru că are nevoie de anumite condiţii, dar păcatul cu mintea se face imediat. De aceea Mântuitorul, când face comparaţie între prescripţiile Vechiului şi Noului Testament, zice în Evanghelie: „S-a spus în Vechiul Testament aşa… Eu vă spun că cel ce priveşte la femeie cu patimă a şi preacurvit în inima lui cu ea” cf. Mat. 5:28. Sau privirea la Internet, care a intrat în viaţa tinerilor ca un lucru indispensabil. Poţi să le spui să nu se mai uite la televizor şi la Internet? Cine te ascultă? Foarte puţini. Dar măcar dacă ar controla ei situaţia, să nu-i stăpânească Internetul, să nu le dirijeze viaţa… Iar cazul ideal este când le tai pe toate.

- Vorbim de pază, dar ce ne facem că în România se vând 90.000.000 de ziare pe lună, în care marea parte a articolelor sunt bârfă, erotism, minciună, decădere umană. Nouăzeci de milioane! Despre ce pază mai vorbim în acest caz? Una e să treci pe lângă un panou publicitar desfrânat şi alta este să cumperi special un ziar ca să te poţi uita la „fata de la pagina 5”.

- Omul nu mai conştientizează ce este bine şi ce este păcat. Şi atunci deschide porţile şi lasă să intre toată mizeria în el. Şi crede că aşa este normal. Apoi vrea să se elibereze de toate lucrurile astea, dar nu mai ştie cum. Când îi pui în faţă metodele Bisericii, le refuză din prima. Sunt unii care cer rugăciune, rugăciune, rugăciune. Faci rugăciune pentru ei, dar nu li se rezolvă problema. Dumnezeu îi ajută, prin Liturghiile pe care le facem, dar ei nu se angajează să-şi schimbe şi viaţa. Ortodoxia noastră este un mod de viaţă, iar dacă tu nu-ţi însuşeşti acest mod de viaţă, nu ai cum să-ţi rezolvi problemele. Este un mod de viaţă revelat, adus de Dumnezeu din Cer, este firea ta adevărată, trebuie să-ţi devină viaţa ta în fiecare clipă. Creştinul trebuie să fie creştin 24 de ore din 24. Cum spune Cuviosul Paisie: toată problemele să le înfrunte prin prisma Evangheliei, pentru că altfel vine pedeapsa lui Dumnezeu.

Ortodoxia este modul de viaţă autentic pe care trebuie să ni-l însuşim

- Care sunt faptele bune pe care le putem lucra în vremea noastră?

- De foarte multe ori, ca faptă bună este înţeleasă milostenia, în bani sau în alimente. Aceasta este o faptă bună trupească, care are rostul ei. Porneşte din inima ta milostivă şi mângâie, alină durerea celuilalt. Dar aţi văzut în Faptele Apostolilor: oamenii aduceau averile la picioarele Apostolilor şi aşteptau să fie îngrijiţi, hrăniţi – erau şi ei oameni. Şi cine se ocupa de ei? Când au văzut Apostolii că se înmulţeşte obştea – erau câte două-trei mii – şi că erau nevoiţi să lase cuvântul ca să slujească la mese, au ales diaconi care să slujească la mese, adică să facă această milostenie pe care noi o ridicăm în slăvi ca fiind singura şi cea mai mare, milostenia trupească, iar ei s-au dedicat predicării cuvântului lui Dumnezeu, care este milostenia cea mai mare, pe care au avut-o apostolii şi urmaşii apostolilor, adică preoţii, monahii şi fiecare creştin. Prin botez, el are misiunea de a propovădui şi apăra credinţa creştină, ca un mic apostol, acolo unde este. Aceasta este milostenia cea mai mare, pentru că priveşte direct viaţa veşnică.

Foarte frumos spunea Sfântul Ignatie despre faptele firii căzute – pentru că sunt mulţi protestanţi, romano-catolici şi alţii, care fac atâta milostenie, mai mult decât mulţi dintre ortodocşi. Aceştia de ce să nu se mântuiască? întreabă unii. Dar Sfântul spune clar: „Aţi văzut pe Corneliu Sutaşul, păgân, roman de neam. Era milostiv, nu? Şi, la un moment dat, a avut vedenia aceasta: «Rugăciunile și milosteniile tale au ajuns la Dumnezeu». Deci erau bune. Dar nu erau suficiente. Pentru că nu le-a pus în legătură cu Hristos. De aceea i s-a spus: «Du-te la Simon Curelarul şi-ţi va spune ce trebuie să faci». Deci nu s-a oprit doar la milostenie”. Pentru că toţi iniţiatorii /(fondatorii) de religii au nişte precepte morale: să fii bun, să nu-l omori pe aproapele etc. Dar, dacă nu le pui în legătură cu Hristos, nu au nici o valoare.

- Omul apăsat de grijile lumii nu mai înţelege cum poate să lucreze învăţătura lui Hristos…

- Aici lipseşte educaţia catehetică şi angajarea în luptă. Problema creştinului de azi a ajuns să fie supravieţuirea. Toţi ne dau telefoane sau ne scriu scrisori: „Părinte, roagă-te să-mi găsesc un serviciu, să-mi menţin locul de muncă ş.a.”, dar mai nimeni nu ne întrebă: „Cum să mă curăţesc de păcat?”, „Cum să mă angajez în lupta duhovnicească?”. Unul la câţiva ani de zile dacă întreabă…

- Şi dacă le-ar rezolva pe acestea, s-ar rezolva şi celelalte…

- Fără îndoială. Cuvântul Evangheliei este nemincinos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” Mat. 6:33. Nu mai credem în Evanghelie! Spunea Sfântul Andrei Criteanul: „Nu mai lucrează Evanghelia!” – adică Evanghelia a ajuns o literă moartă, din păcate. Sfântul Marcu Ascetul spune despre Sfântul Botez: „Este Taină lucrătoare în măsura în care lucrezi poruncile”. Altfel, rămâne ca o energie potenţială; o ai înlăuntrul tău, dar este nelucrătoare. În măsura în care lucrezi poruncile, încet-încet, se activează această energie şi devine lucrătoare. Şi poţi ajunge la măsura de a face minuni.

- Pentru că, de fapt, chemarea a creştinului este aceea de a fi fiu al lui Dumnezeu…

- Sigur. Dar lucrarea vrăjmaşului, în ultima vreme, este de a da un cu totul alt sens religiozităţii omului, pe care nu o poate scoate din sufletul lui, după cum spunea Părintele Stăniloae. Şi atunci caută să-i dea alt sens, altă religie decât cea adevărată. Ortodoxia este venită din Cer, este modul de viaţă autentic pe care trebuie să ni-l însuşim şi aşa mergem dincolo. Foarte puţini îl mai trăiesc. Ortodoxia este lucrare practică, nu speculaţie filosofică.

A consemnat Virgiliu Gheorghe

sursa:http://www.marturieathonita.ro/lui-dumnezeu-ii-plac-oamenii-sinceri-cuvant-despre-spovedanie-al-parintelui-stefan-de-la-schitul-lacu/

de agaton

Viața Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos

7:07 pm, octombrie 14, 2012 în Sfantul Teofil cel nebun pentru Hristos de agaton

Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:

– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.

În octombrie 1788, în orăşelul Mahnovo din gubernia Kiev, Eufrosina, soţia preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, a născut gemeni: Toma şi Calinic.

Spre uimirea Eufrosinei, Toma n-a vrut să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte, mama a fost nevoită să găsească un mijloc pentru a-l hrăni: îi dădea să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte, copilul îşi întorcea imediat faţa, plângând în hohote.

În inima mamei a început să se înfiripeze răceala faţă de micuţul Toma. După o vreme, Eufrosina s-a hotărât să scape de un asemenea copil şi a încercat în mai multe rânduri să-l înece. Însă de fiecare dată Dumnezeu i-a salvat pruncului viaţa.

Tatăl necăjit, văzând cât de mult îşi urăşte soţia sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără ştirea Eufrosinei o doică căreia i-a dat spre creştere pruncul. Femeia, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înştiinţându-l zilnic pe tată despre starea copilului.

Doica îl îngrijea pe Toma ca pe propriul său fiu. Se spune că îl ducea pe copil la biserică în fiecare duminică, spre a-l împărtăşi cu Sfintele Taine.

Curând a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu ca să-l cheme la Sine pe tatăl şi purtătorul de grijă al lui Toma. Simţind apropierea morţii, preotul Gorenkovski l-a încredinţat pe copil unui morar, iar acesta l-a dat unui ţăran înstărit care nu avea copii.

După mutarea lui Toma în casa bogătaşului fără copii, acest binefăcător şi al doilea tată al pruncului s-a stins pe neaşteptate. Soţia acestuia, dorind să se recăsătorească, s-a grăbit să se despartă de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia pe băiat.

Preotul s-a învoit, iar micuţul Toma şi-a găsit un nou adăpost.

Spre uimirea tuturor, micuţul nu arăta nici o înclinaţie către jocurile obişnuite vârstei sale. El se retrăgea de o parte şi, alegându-şi un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist şi cugetător. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobişnuit copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea. Toma era găsit adesea înaintea uşilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune şi desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume.

Lipsindu-se de lucruri, Toma dădea tot ce putea săracilor. Odată Toma a văzut pe uliţă un băiat îmbrăcat în zdrenţe; fără să stea pe gânduri, şi-a scos cămaşa şi a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra. Totuşi binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie…

Iubea mult Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi

Când Toma a împlinit şapte ani, preotul a început să-l înveţe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit şi a murit. Cu nemângâiată amărăciune Toma a plâns pentru ocrotitorul său.

Epitropul bisericii locului, presupunând că ura Eufrosinei faţă de fiul ei pierise, a hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Atunci când şi-a zărit fiul, Eufrosina spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat cu toporul în el, furioasă, încât ascuţişul toporului i-a despicat lui Toma umărul drept. Epitropul l-a luat repede pe micuţ şi l-a dus acasă.

În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplător că în Kiev, la Mănăstirea Bratski, trăieşte un bătrân, preot văduv, care îi era lui Toma unchi bun. La acest monah şi ultim ocrotitor l-a dus epitropul pe copilul care încă nu se însănătoşise deplin. El i-a povestit stareţului tot ce ştia despre nefericita lui  rudă, încredinţându-i spre creştere, într-acest chip, pe copilul său de suflet.

Toma a fost înscris la Academia Duhovnicească de la Mănăstirea Bratski. Copilul a crescut dând dovadă de o purtare exemplară şi învăţând cu spor. Iubea mult Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi.

Lovită de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.

– Iartă-mă, fiule, striga, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita, proasta, necugetata… Am avut mintea întunecată şi n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am făcut-o… Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate…

Spunând acestea, Eufrosina şi-a strâns fiul cu putere la piept şi însemnându-l cu o cruce mare,  şi-a dat duhul în pace.

Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la şcoală; nesimţind însă chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la nişte mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunoştinţe care îl duc pe om la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi descoperă inimilor curate tainele măririi dumnezeieşti. De aceea, tânărul Toma şi-a ales ca instituţie de învăţământ superior biserica, unde, sârguind la citire şi cântare, îşi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu şi rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să-l pună în practică.

După ce a murit şi unchiul său, Toma a rămas fără mijloace de trai şi fără adăpost. Retrăgându-se din Academie, în anul 1810, Toma a fost numit dascăl în oraşul Cighirin; din pricina glasului prea slab a fost mutat în acelaşi an ca paracliser în târguşorul Obuhov. După puţin timp, în toiul războiului din 1812, Toma a intrat ca frate în Mănăstirea Kievo-Bratski. Aici a împlinit felurite ascultări: brutar, bucătar, ajutor de felcer, paracliser şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma.

În rândul monahilor

Pe 11 decembrie 1821 Toma a fost primit în rândul monahilor cu numele Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veşmântar, iar pe 30 septembrie 1822 a fost hirotonit ierodiacon. Primind, după rânduiala mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas acelaşi postitor aspru şi nu avea nimic în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorinţă de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte două-trei zile, dădea hrană şi bani pelerinilor, săracilor şi nevoiaşilor.

Arătând faţă de toţi dragoste de aproapele, după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie şi ascultările fraţilor, şi luând asupra sa ostenelile altora, slujea obştii cu osârdie.

Pe 6 februarie 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit iconom al Mănăstirii Bratski. Dorind să rămână în desăvârşită însingurare, a cerut să fie eliberat din funcţie şi totodată a cerut să i se îngăduie a pustnici în peşterile săpate de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i respinsă, Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos.

Mărindu-şi şi mai mult nevoinţele întru nebunia pentru Hristos, fericitul şi-a aşezat în chilie un sicriu vechi, însă nu se culca noaptea în el, ci păstra acolo felurite provizii şi vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schimă, când a primit numele de Teofil şi-a cusut culionul de schimnic din bucăţi de cârpă şi l-a purtat aşa până la moarte.

Credincioşii se ţineau întotdeauna după el, însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Conducerea Academiei nu-l iubea pe „murdarul şi zdrenţărosul monah Teofil” şi se plângea în fiecare zi mitropolitului că numeroşi curioşi tulburau liniştea şi bunul mers al activităţilor şcolare. În urma acestor plângeri, fericitul a fost mustrat aspru; şi, pentru a nu stârni noi nemulţumiri, a fost nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai după apusul soarelui. Şi aici însă îl găsea mulţimea şi, aşteptându-l pe malurile Niprului, îl petrecea până la chilie.

Fiindcă viaţa plină de zarvă a Mănăstirii Bratski îl obosea, Teofil s-a retras într-o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa unde se îndeletnicea cu citirea de cărţi mântuitoare de suflet.

Pe 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunii, a cerut să fie mutat din Mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în Mănăstirea Bolnicinâi. Înaltpreasfinţitul Filaret l-a mutat însă în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosinţă „acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie”.

Faima nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori. Mireasma vieţii sale sfinte ajunsese până departe, fiind simţită de toţi cei aflaţi în căutare de mângâiere şi sfat duhovnicesc. Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil acolo, a dat puţină atenţie „ciudăţeniilor” lui. În anul 1848 asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa sa ciudată. Mitropolitul Filaret l-a oprit pe fericit de la slujire şi i-a îngăduit doar a se împărtăşi în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti, „pentru mântuirea sufletului”.

După această hotărâre, Teofil a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa-numita „livadă Novopasecinâi”. Chiar dacă biserica era foarte departe, el nu pierdea nici o slujbă, ajungând în biserică mai înainte de primul sunet al clopotului.

Tot ce se află în jurul meu îmi aminteşte neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet

Fericitul Teofil a vieţuit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi, după care a fost strămutat, potrivit poruncii mitropolitului, în pustia Kitaev din apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849. Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoinţa nebuniei pentru Hristos, ci dimpotrivă. Plimbându-se adesea prin pădure, alegea o buturugă mare şi petrecea zile şi nopţi întregi îngenunchind pe ea, suspinând neîncetat din pricina stricăciunilor veacului acestuia şi rugându-se pentru iertarea lumii păcătoase.

Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi şi ţesea pânză, pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, precum şi felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit decât răgazul cel mai scurt cu putinţă.

Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:

– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.

Avea obiceiul de a da vizitatorilor câte un lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetică la soarta ce-i aştepta. Un ciob, o aşchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau adesea în coşurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina…

Cu puţin înainte de sfârşitul său, care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, Teofil s-a mutat din Kitaev în Goloseev, la dorinţa întâistătătorului de aici, care nutrea faţă de fericit sinceră dragoste şi cinstire.

– Fie după voia ta, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. O să mă mut la tine, dar ţine minte – mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib.

Aceste cuvinte s-au adeverit: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului, s-a întors iar la Kitaev.

În ultimele zile ale vieţii sale era văzut şi în Lavră, unde venea în fiecare zi să slujească un acatist al Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de minuni numită „Cenotohovska”.

În octombrie 1853, Teofil a încetat să mai primească hrană şi se mulţumea doar să stea în picioare la rugăciune, au început să i se umfle picioarele, dar el nu băga de seamă, şi îşi sporea încă şi mai mult nevoinţele de rugător.

În pace şi fără tulburare, fericitul Teofil şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 după-amiaza, anul 1853.

Vestea despre sfârşitul fericitului a atras în Sihăstria Kitaev mulţimi de oameni nu numai din vecinătăţi, ci şi din oraşele mai îndepărtate.

Procesiunea de înmormântare a fost săvârşită în jurul Bisericii „Sfânta Treime” şi după câteva minute sicriul, în sunetul cântării „Sfinte Dumnezeule” şi al tânguirii clopotelor de la Kitaev, a fost coborât în sânurile pământului.

Moaştele Sfântului Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos se păstrează la Mănăstirea Kitaev, care mai adăposteşte şi alte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.