Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Doamne ajută! Bine ai venit în cadrul Sinaxei.
Te rugăm să îți creezi un cont nou sau să te autentifici în secțiunea din dreapta.
După înregistrare poți contribui cu articole noi în cadrul Sinaxei.


Pagina 26 din 34« Prima...1020242526272830...Ultima »

de Diana

Controlul populaţiei

4:02 pm, noiembrie 25, 2010 în Atentat asupra familiei de Diana

Controlul populaţiei a fost una din politicile strâmbe, începând cu anii 60, impusă atât de ţări mici, ca România comunistă, cât şi de guvernele marilor puteri occidentale, cu precădere SUA. Astăzi, se vede că, după atâtea experimente, sprijinirea forţată a creşterii populaţiei, ca şi a micşorării ei, nu poate aduce decât mari suferinţe oamenilor. Cartea lui Matthew Connelly “Fatal Misconception. The Struggle to Control World Population” (“Confuzie fatală Lupta pentru controlul populaţiei lumii”), The Belknap Press of Harvard University Press, 2008, detaliază erorile acestor politici. 

Când producătorul steriletului, numit “Dalkon Shield” (AH Robbins Corporation), a fost dat în judecată de nenumărate ori pentru infecţiile pe care le cauza femeilor, acesta le-a vândut pe toate, în vrac, către USAID, la jumătate de preţ. Peste 440.000 de femei din 42 de ţări, cu precădere sărace, le-au folosit, înainte de retragerea sa de pe piaţă, în 1975. Steriletul “Dalkon Shield” presupunea o inserţie dureroasă şi un risc ridicat de zgârieturi sau perforări uterine, un risc ridicat al bolii inflamatorii pelvine, al sarcinii ectopice şi risc major pentru diferite infecţii.

În saga tristă despre planificarea familială din lumea a treia, femeile, în special cele vulnerabile, aflate în recuperare după naşteri dureroase, erau, de multe ori, forţate să accepte ligatura tubară, adică sterilizare. Acestor situaţii li se alătură alta la fel de gravă: personalul nemedical avea permisiunea de a oferi contraceptive fără nici un fel de prescripţie. Moaşele analfabete au fost învăţate să insereze sterilete, iar medicii au învăţat să simplifice în continuare şi să accelereze procedurile de sterilizare. S-a ajuns până acolo încât să se susţină că, având în vedere rata ridicată a mortalităţii materne în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, metodele contraceptive riscante chiar, imperfect administrate, ar putea salva vieţi.

Astăzi, se ştie că în spatele acestei mişcări internaţionale de control al populaţiei s-au aflat cei mai cunoscuţi industriaşi de la mijlocul secolului al XX-lea din SUA, ca Rockefeller, Ford, Gamble, Packard şi McCormick, “oameni de bine”. Aceştia, cu zeci de ani înainte ca guvernul ţării lor să acorde ajutoare pentru dezvoltarea ţărilor străine, în paralel cu susţinerea controlului populaţiei, au oferit sume imense de bani pentru “menţinerea calităţii vieţii”, calitate ce putea fi pusă în pericol, cum susţineau ei, prin suprapopulare. Magnaţii marilor industrii erau îngrijoraţi de “valul creşterii oamenilor de culoare”, în restul lumii. Matthew Connelly oferă în cartea sa dovada rădăcinilor rasiste ale controlului populaţiei, dincolo de orice îndoială.

Este surprinzător faptul că autorul cărţii nu face nici o menţiune la Raportul NSSM 200 (National Security Study Memorandum 200), documentul care a fost moşit de Henry Kissinger, în 1974, şi care a marcat debutul oficial al guvernului american pe frontul controlului populaţiei. În acest raport se sublinia că securitatea naţională a SUA era ameninţată de creşterea populaţiei în lume. Dacă popoarele Asiei, Africii şi Americii Latine vor fi lăsate să se înmulţească, se sugera în document, căutarea de către aceste ţări a dreptăţii sociale le va conduce inevitabil la comunism. Iar acest lucru ar limita accesul SUA la materii prime strategice, atât prin acţiunea regimurilor ostile lor, cât şi indirect, prin epuizarea acestor resurse. Astfel, controlul populaţiei a fost considerat de americani drept o armă în “războiul rece”. Rezultatul imediat a fost o creştere uriaşă a cheltuielilor SUA şi a aliaţilor lor pentru controlul populaţiei. Erau vizate zeci de ţări din lume, în special cele vulnerabile la revolte de tip comunist (cum ar fi Thailanda) sau cele care erau depozitare de metale preţioase (cu precădere partea de sud a Africii). În acest fel, milioane şi milioane de dolari ai SUA au alimentat – şi continuă să alimenteze – prin ajutoarele pentru dezvoltare programele de control al naşterii.

Poziţia Bisericii

O istorie a mişcării controlului populaţiei n-ar fi, desigur, completă dacă nu ar arăta şi modul în care Biserica şi aderenţii săi au jucat un rol important în atragerea atenţiei şi în atenuarea exceselor. În legătură cu aceasta, Connelly scrie: “Celor care au dorit controlul populaţiei lumii… li s-a opus un aparat chiar mai formidabil, Biserica Romano-Catolică…”. Matthew Connelly însă greşeşte enorm, afirmând că nu există nici un fel de diferenţă între Biserică şi stat, în eforturile lor de a influenţa fertilitatea. Spre deosebire de programele coercitive impuse de stat, enumerate chiar de autor, sfaturile şi recomandările Bisericii sunt date cu blândeţe şi înţelegere, iar cei care vin la Biserică o fac dintr-o chemare a sufletului, nesiliţi de nimeni.

Politicile de după anii ’90

Matthew Connelly mai susţine că toate eforturile de planificare a familiei reprezintă “mai puţin de 5% din nivelul fertilităţii în ţările în curs de dezvoltare”, făcând o referire la analiza din 1994 a economistului Băncii Mondiale, Lant Pritchett. Pritchett susţinea că nivelurile de fertilitate sunt legate de factorul cerere – adică de faptul că oamenii din ţările în curs de dezvoltare, de obicei, îşi doresc mulţi copii -, şi nu de furnizarea de contraceptive. Această constatare s-a produs în spatele renaşterii mişcării pentru controlul populaţiei, renaştere care a fost pregătită la Conferinţa pentru populaţia lumii la Cairo, în 1994. Astfel, mişcarea pentru controlul populaţiei din timpul Războiului Rece a devenit noua mişcare “pentru sănătatea reproducerii”. Cu alte cuvinte, acolo unde agresiunea nu mai poate fi admisă, persuasiunea, sub forma “educaţiei” şi a “grijii faţă de femei”, ar putea reuşi.

Astfel, limbajul mişcării controlului populaţiei s-a schimbat, dar scopul ei a rămas acelaşi: fără a spune în mod direct, aceste programe conving naţiuni întregi să se sinucidă demografic. Toţi aceşti termeni şi expresii – fie că e vorba de “eugenie”, de “controlul naşterii”, de “planificare familială”, de “îngrijirea mamei şi copilului”, de “sănătatea maternă şi a copilului” sau, şi mai nou, “populaţia, sănătatea şi mediul” – nu ascund decât acţiuni înşelătoare.

Doar o istorie a unei “confuzii fatale”?

Connelly face bine că expune eşecul mişcării pentru controlul populaţiei, mergând pe ideea că au fost concepute politici coercitive, ce i-au forţat pe oameni să facă lucruri împotriva voinţei lor. Istoricul, până la urmă, nu ajunge la miezul problemei, considerând mişcarea pentru controlul populaţiei doar o “confuzie fatală”, cum îşi intitulează, de altfel, cartea. Connelly nu vede, de asemenea, sau cel puţin nu recunoaşte, că “drepturile reproductive”, pe care el le susţine, implică încălcarea sistematică a drepturilor copilului nenăscut prin avort, implică o legătură indestructibilă între avort şi contracepţie, precum şi efecte dezastruoase la nivel personal şi demografic. Mişcarea pentru controlul populaţiei sau pentru drepturile reproducerii nu a adus, până în prezent, nici o singură dovadă care să demonstreze că ar exista o legătura directă între planificarea familială şi o dezvoltare economică extraordinară. Şi chiar dacă Connelly nu este nici economist, nici filosof al moralei, trebuie să îi fim recunoscători că, cel puţin, şi-a folosit abilităţile de istoric pentru a pune în lumină nedreptăţi făcute mai multor milioane de oameni. Aşa cum se spune, cei care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete.

Istoria Controlului Populatiei in Romania

După 1990, şi mai ales în ultimii ani, în România au fost făcute mai multe filme despre încercarea lui Ceauşescu de a mări populaţia. Să amintim doar titluri ca “Născuţi la comandă, decreţeii” şi “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” şi-i destul. Presa a făcut comentarii de tot felul şi într-un caz, şi în altul – mai ales în cel de-al doilea, premiat şi mult lăudat la Cannes, în 2007 -, însă problema de bază a controlului populaţiei, aşa cum a fost ea dezvoltată pe plan internaţional, nu a fost deloc dezbătută.

În România de astăzi, din păcate, nu se ştie mai nimic despre cea de-a doua parte a controlului populaţiei, adică despre politicile de reducere a populaţiei. Când Ceauşescu impunea legea împotriva avorturilor în România, în 1966, în aceeaşi perioadă, în Occident, în SUA cu precădere, se vorbea pe larg despre “iresponsabilitatea” celor care aduc pe lume prea mulţi copii. Şi de la guvernele marilor puteri politice până la marile trusturi ale industriilor medicale, alimentate de organizaţii internaţionale filantropice, căutau frenetic posibilităţi şi mijloace de a reduce numărul copiilor. Aşa a apărut şi s-a răspândit rapid mitul suprapopulării Globului sau al epuizării resurselor. Tot atunci, în Occident, se citea, cu respiraţia întretăiată, la nivel de masă, best-sellerul “Bomba demografică” (1968), de Paul Ehrlich. Puţin mai târziu, în 1974, SUA au început să utilizeze, în mod oficial, prin USAID, pârghia ajutoarelor externe pentru ţările din lumea a treia, în funcţie de felul cum adoptau ele programele de planificare familială.

În ambele cazuri – şi-n România comunistă, şi-n ţările occidentale – se vede limpede imixtiunea politicului în viaţa privată a oamenilor, care au fost consideraţi simple cifre ce trebuiau crescute sau scăzute, după cum cereau politicile. Ambele politici demografice nu au adus decât suferinţă oamenilor.

Cartea lui Matthew Connelly “Fatal Misconception. The Struggle to Control World Population” (The Belknap Press of Harvard University Press, 2008) expune eşecul mişcării controlului populaţiei, începute în anii ’60 ai secolului trecut. “Marea tragedie a promotorilor controlului populaţiei, confuzia lor fatală a fost să creadă că cineva ar putea cunoaşte interesele particulare ale unor oameni mai bine decât aceştia înşişi”, spune profesorul de istorie la Universitatea Columbia din Statele Unite în prima carte despre istoria controlului populaţiei. Deşi cartea sa, în ansamblu, este o recunoaştere a aşa-numitului “drept la reproducere”, istoricul susţine cu voce tare că mişcarea pentru controlul populaţiei, din punct de vedere istoric cel puţin, a călcat în picioare drepturile fundamentale ale oamenilor din ţările în curs de dezvoltare. Cel puţin, volumul are meritul de a ilustra modul în care elite puternice şi bogate ale lumii au iniţiat o mişcare, în secolul al XX-lea, “pentru a reface umanitatea prin controlul populaţiei lumii”, mişcare ce n-a fost străină de abuzuri şi persecuţii.

India, prima ţară supusă “planificării familiale”

Puţini oameni cunosc, probabil, că, în 1952, India a fost prima dintre ţările mai puţin dezvoltate care au adoptat o politică de control al populaţiei, fiind mult încurajată de către Statele Unite şi alte puteri mondiale. În anii 1960, preşedintele SUA Lyndon Johnson a creditat cu ajutoare alimentare India, ajutoare ce vizau cauza planificării familiei în perioada când această ţară a avut recolte foarte proaste, creând astfel stimulente pentru programul de sterilizare. Stimulentele pot exercita, în mod subtil, presiune asupra populaţiei, chiar şi în cele mai bune perioade din punct de vedere economic. Dar atunci când indienii subzistau cu mai puţin de 900 de calorii pe zi, iar acceptarea steriletelor sau a sterilizării însemna să mori sau nu de foame, evident că stimulentele oferite au fost cel puţin cinice şi sfidătoare. Ministrul sănătăţii şi planificării familiale din India recunoştea: “Numărul mare de sterilizări şi inserţii a steriletelor, în perioada 1967-1968, s-a datorat condiţiilor de secetă”. În cele din urmă, stimulente mai multe şi mai sofisticate, ca biciclete, aparate de radio cu tranzistor ş.a., au fost folosite pentru a mitui populaţia rurală indiană să accepte sterilizarea.

Sub Indira Gandhi, la mijlocul anilor ’70, sterilizarea a devenit o condiţie nu numai pentru alocarea de loturi de pământ, dar pentru apa necesară irigaţiei, electricitate, cartele pentru raţii alimentare, licenţe pentru ricşă, îngrijirea medicală sau pentru creşterea salariului şi promovarea la locul de muncă. Toată lumea, de la oficialii guvernamentali la conductorii de tren şi poliţişti, primea câte o “cotă” pentru acceptarea programului de sterilizare.

Natura opresivă a acestui program este descrisă astfel într-un raport: “Evident, istorisirile despre modul în care bărbaţi tineri şi necăsătoriţi erau mai mult sau mai puţin forţaţi spre locurile unde se efectua sterilizarea sunt adevărate în mult prea multe cazuri”. În decursul unui an, în acea perioadă, au fost înregistrate opt milioane de sterilizări: 6,2 milioane de vasectomii (sterilizări masculine) şi 2,05 milioane de tubectomii (începărtarea trompelor falopiene la femei). Mai ales casta daliţilor sau paria a fost vizată în mod ruşinos de acest tip de demers. Ei aveau dreptul la burse şi alte tipuri de asistenţă ca minoritate, asistenţă necesară integrării lor în societatea indiană. În aceste condiţii, atât în statul Maharashtra, cât şi în Uttar Pradesh, autorităţile le tăiau daliţilor, care aveau mai mult de trei copii, aceste drepturi. În statul Uttar Pradesh, de exemplu, unde daliţii alcătuiau 29% din populaţie, ei au constituit 41% din cei supuşi vasectomiei. Şi în unele state din SUA mişcarea pentru eugenie viza cu succes segmentele “degenerative” ale populaţiei pentru sterilizare, dar nu la scara la care s-a acţionat în India.

Sterilizări forţate în China şi milioane de avorturi

Deşi cunoşteau modul coercitiv de aplicare a programului de control al populaţiei Chinei, oficialii Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA) şi ai Federaţiei Internaţionale de Planificare Familială (IPPF) nu au încetat să-l sprijine – la urma urmei, ambele organizaţii avuseseră anterior o implicare masivă în programele forţate din India. Connelly afirmă că, în momentul în care cele două superagenţii şi-au intensificat sprijinul, programul Chinei a devenit şi mai coercitiv. Vehiculele care transportau femei din Canton la spitale pentru avorturi erau “pline de tânguiri şi jale”. Unele femei însărcinate erau încătuşate, altele erau legate cu frânghii sau puse în coşuri pentru porci. Acest tip de ştiri cauzau oficialilor UNFPA şi IPPF anumite nelinişti, totuşi grijile lor erau spulberate uşor de reasigurările repetate ale oficialilor chinezi că acolo totul este bine. În cea mai coercitivă fază a programului, China a cerut ca tuturor femeilor cu un singur copil să li se insereze sterilete din oţel inoxidabil, rezistente la manipulare, părinţii cu mai mult de doi copii să fie sterilizaţi, iar toate sarcinile neautorizate să fie avortate. În 1983, 16 milioane de femei şi peste 4 milioane de bărbăţi au fost sterilizaţi, unui număr de 18 milioane de femei li s-au inserat un sterilet şi peste 14 milioane au fost supuse avortului.

SURSA: http://www.ziarullumina.ro/articole;1419;1;47316;0;Din-istoria-rusinoasa-a-controlului-demografic.html

de Diana

Avertismente pentru părinţi

5:12 pm, noiembrie 11, 2010 în Atentat asupra familiei, Creşterea copiilor de Diana

COPIII INTRE FRICA SI ISPITA

In acest capitol sunt mai multe sfaturi si avertismente adresate parintilor care vor sa-si educe copii sanatosi din punct de vedere spiritual. Numai o personalitate sanatoasa moral se poate impotrivi agresiunii societatii contemporane: „Fumeaza, nu sunt tari!”, „Bea, este scump!”… „Omoara, sunt straini, nu sunt ai nostri!”

De aceea, avand in fata dilema educationala: „sa-l cresc cinstit sau bogat si de succes?”, multi parinti, satui de macabrul televiziunilor si de foamea spirituala, cauta pentru copilul lor o soarta mai buna, o cale dreapta si o orientare corecta.

In vacuumul spiritual, umplut de permisivitatea absoluta si uneori chiar de indracire, te poti sprijini doar pe o spiritualitate autentica si pe setea de Lumina. Nu trebuie sa permitem ca fiul sau fiica noastra sa creasca singur, ca o buruiana pe marginea drumului, fara sa inteleaga unde este Dumnezeu si unde este intunericul, unde este binele si unde este raul. Altfel, el va creste devenind „buruiana” pentru batranetile parintilor. De aceea, intai de toate, sa ne concentram in misiunea noastra de a nu permite pacatului sa intre in copiii nostri si, ferindu-i de spini si palamida, sa construim in prunci acele caracteristici care sunt placute lui Dumnezeu si care vor aduce folos societatii.

Pacatul nu necesita eforturi, de ace ea sufletul slab se si deda influentelor negative. Exista multe variante ale dezvoltarii inclinatiilor pacatoase, dar se poate urmari dinamica lor. Chiar si la un prunc se poate urmari, spre exemplu, inclinatia spre iubirea de avutie. Astfel de copii au placerea de a detine, intai de toate, jucariile si sa nu le imparta cu ceilalti copii, cu fratiorul sau surioara. Pe masura ce cresc, aceasta inclinatie poate deveni la ei iubire de arginti. Adolescentii, mai ales cei din timpurile noastre „comerciale”, solicita de la parinti bani, cadouri scumpe si multi chiar se supara daca dorintele nu le sunt satisfacute. In urma iubirii de arginti vine si slava desarta. Aceasta patima pacatoasa are o multime de nuante si transformari; se descopera in asociere cu hainele la moda, bijuteriile, cosmeticele. Dorinta de a placea celor din jur este, in cazul acestei patimi, supradimensionata.

Se pot determina, in acelasi fel, si alte aspecte al slavei desarte: laudarosenia, iubirea de sine, mandria. In urma acestor patimi apare si lacomia, adica imbuibarea, de la care provine orice fel de necuratie trupeasca.

„Tratarea” patimilor necesita insa autocunoastere, pocainta sincera si harul lui Dumnezeu. Copiii mici trebuie imbisericiti, invatati cu rugaciunea si deasa impartasanie. Parintii trebuie sa tina minte ca evlavia lor si sanatatea spirituala a copiilor se afla intr-o foarte stransa legatura.

Jucaria si functiile acesteia

Jucaria influenteaza foarte serios psihicul copilului si dezvoltarea personalitatii acestuia. Pentru el jucaria este ceva viu si adevarat. Fiind pasionat de jucarie, copilul se identifica adesea cu aceasta, cu „trasaturile” si cu esenta ascunsa a ei. Este periculos daca acest lucru se produce in jocul cu un erou negativ. Pericolul consta in faptul ca tot ceea ce este pierdut, la joc, de catre copii, se regaseste reflectat in viata reala. Astfel, daca cel mic se comporta uman, milostiv si cu grija in joaca, inseamna ca are in minte un model a ceea ce trebuie sa faca. Si, dimpotriva, daca cel mic este agresiv, grosolan si dur, atunci un astfel de comportament va fi transpus, cu siguranta, si in realitate.

Jucaria „programeaza” comportamentul copilului. De aceea este foar te important sa intelegem felul in ca re aceasta actioneaza, ce fel de „program” are. In lume exista bine si rau, ideal si antiideal, iar jucaria poate fi si o antijucarie. Jucariile-monstri, atat de iubite de multi copii, detin o putere distructiva. Acestea pot provoca la copii disfunctii psihice. Specialistii considera ca jucaria este purtator de informatii pentru copii, la fel ca ziarul sau Internetul pentru un adult.

Magazinele sunt pline de testoase Ninja, roboti transformeri si Batmani. Acesti eroi provoaca la copii fantezii agresive, care sunt transpuse in rea litate vizavi de cei mai slabi: animale sau copii.

S-ar parea ca jocurile de masa nu au nimic negativ. Vechile cuburi cu imagini din povesti, mozaicurile sau constructoarele pentru copii, care si-au demonstrat, de-a lungul vremii, utilitatea, dezvoltand intelectul, invatand copiii sa rabde si sa se miste, toate acestea nu mai sunt la fel. Uitati-va doar la denumirile lor: „Piratii”, „Stapanul Universului”, „Cuceritorul”. Spre ce anume ii indreapta aceste jocuri pe copii? Spre manifestarea mandriei si a slavei desarte. Povestile sunt inlocuite de lumea Fantasy, cu eroi extraterestri si monstri. Acum sunt foarte populare jocurile de-a afacerile, de-a banii si bancile. Ce ii invata acestea pe copii? Din pacate, le intarata dorinta de inavutire, minciuna si manipulare. Si inca un exemplu: Jocul „Concurs de frumusete” – instruc tii pentru fetite cum sa se pregateasca pentru un astfel de concurs. Jocul invata cum trebuie sa-ti arati corpul si cum sa lupti impotriva concurentelor. Iar mamele si tatii cumpara aceste jocuri, dupa cum spun vanzatorii, cu mare ardoare.

Copiilor le place constructorul de tip „Lego”. Intr-adevar, acesta e o jucarie viu colorata si ecologica. Cu ajutorul ei poti construi diferite peisaje sau scene. Dar ce fel de scene? „Catastrofe mondiale”, „Extraterestri”, „Fantome”, „Razboinici galactici” – aceasta este tematica lor principala.

Exista jucarii bune si inteligente. Parintii trebuie sa le aleaga cu grija. Pentru copiii mai mari acum se pot cumpara diferiti constructori de corabii, avioane sau barci. Pentru fetite se pot cumpara seturi de cusut rochite la papusi, iar pentru baieti instrumente de teslar sau strungar. Acestea invata copiii sa fie independenti, muncitori si grijulii fata de cei din jur.

Teleeducatii

In 2007 copiii cu varsta mai mica de 14 ani au savarsit 60 de mii de infractiuni. O astfel de crestere a infractionalitatii a fost legata de multi cercetatori de transmisiunile televizate care contin modele de comportament agresiv, criminal si antisocial. Acest lucru nu este de mirare. Mass-media este dotata tehnologic pentru conducerea societatii. Aceasta actioneaza asupra sentimentelor oamenilor, formeaza valori, gusturi si gandiri. In manualele de psihologie a mass-media sunt enu merate metodele principale de actionare asupra omului: metode de comportament, fiziologice, schimbarea cadrelor. In practica aceste metode se realizeaza perfect.

Ecranul formeaza astazi personalitatea, pentru care sunt caracteristice agresivitatea si insensibilitatea emotionala. Televiziunea incurajeaza consumismul excesiv si comportamentul se xual denaturat. Oricat de paradoxal ar parea, toate acestea se demonstreaza chiar si in desenele animate pentru copii, mai ales cele produse in Occident.

Stiinta a colectat un intreg sistem de dovezi si fapte care vorbesc despre fenomenul invatarii sociale. In anii ’70 psihologul Canadian A. Banduar a cercetat conditiile in care se desfasoara aceasta invatare. „Un singur model televizat se poate constitui in exemplu de urmat pentru milioane de oameni”, scria el in cartea sa, bazandu-se pe cercetari de durata. Iata una dintre acestea. Doua grupuri de copii cu varsta cuprinsa intre patru si sase ani au fost introduse in camere de joaca, fara adulti, dar cu supraveghere video. Unul din grupuri a vazut un film agresiv. Dupa compararea inregistrarilor, in cadrul grupului ca re vazuse filmul au fost enumerate de opt ori mai multe actiuni agresive. Iar copiii repetau replicile vazute, cu putin timp in urma, pe micul ecran.

Sunt cunoscute multe cazuri, cand copiii comit infractiuni, imitand intru totul hainele si comportamentul eroilor de la televizor sau Cinema. In 1993, un copil de cinci ani a dat foc patului cu o bricheta, dupa ce urmarise unul din episoadele desenului „Beavis si Butthead”. Acolo, protagonistii – adolescenti, huligani -, declara ca „focul este cool”! In 2004, niste tineri parinti din Moscova au observat ca fiul lor de sapte ani copiaza intru totul protagonistii serialului „The Simpsons”. Tatal nici nu-si dadea seama ca in desenul care se difuzeaza in miezul zilei poate fi ceva atat de daunator. Revoltat, acesta a dat in judecata canalul de televiziune REN – tv. Toate concluziile expertilor au fost de partea tatalui si canalul de televiziune nu a mai difuzat serialul.

In familiile contemporane copiii se uita des si mult la televizor. Televizorul devine aproape unicul interlocu tor si educator al copilului. Interesul copilului pentru „cutia vorbitoare” este explicabil. Stralucirea ecranului, pe care omul o percepe inconstient, are un ritm definit. Acesta actioneaza hipnotic asupra psihicului. Drept rezultat, micul omulet intra in transa si percepe fara critica tot ceea ce curge din ecran. Productia cinematografica, adesea „sangeroasa”, in loc sa-l invete sa vorbeasca, il invata sa raga sau sa se exprime prin interjectii. Aceasta duce la incetinirea ritmului de dezvoltare psihica a tanarului spectator. Drept rezultat, copiii nu pot asimila informatia auzita. Ei percep doar in formatia vizuala, iar cuvintele trec pe langa urechi. De aceea, in scoala, acesti „teleeducati” aproape ca nu percep ce spune profesorul si invata cu greu materia. Dificultati apar la astfel de copii si in comunicarea lor cu cei de aceeasi varsta.

(din:  “Femeia si problemele ei. Perspectiva psihiatrului ortodox”, Editura Sophia, 2010; articol preluat de pe Război întru Cuvânt)

Pagina 26 din 34« Prima...1020242526272830...Ultima »