Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru 2011 mai.

de admin

Învierea sufletească a lui Dumitru Bordeianu

6:40 pm, mai 8, 2011 în Comunism, Marturisiri de credință, Neamul romanesc de admin

Dacă nu as mărturisi în acest capitol ceea ce am trăit atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că minunea a făcut-o El, iar eu trebuie să spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adresează numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor.

Dumnezeu se face om ca si noi, ca să-L vedem, să-L pipăim, să-L ascultăm vorbind, să vedem minunile pe care le-a făcut cu noi oamenii; iar noi ajungem să-L negăm ca Fiu al lui Dumnezeu, să-L prigonim si să-L răstignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omenească nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pământ ne-a spus: ”Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”.

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru că El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile făcute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnică, ci vor învia ca să-si primească răsplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au făcut ca slugi ale satanei. Dacă au slujit satanei pe pământ, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credintă, nu prin puterea de pătrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, dăruit de Dumnezeu omului prin creatie. Şi el operează mai ales acolo unde ratiunea umană nu poate pătrunde. ”Crede si te vei mântui”, “Cercetati Scripturile”, spune Fiul lui Dumnezeu.Toată fiinta mea se cutremură ca acela care am trăit timp de patru ani o fărâmă de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Şi aceasta pentru ca omul să fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitătile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credintă la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizaseră. În toată fiinta mea se instalase, fără să-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelasi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă misc prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii că am ajuns la marginea suferintei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toată fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile [mărturisitorul Dumitru Bordeianu ajunsese satanizat în urma torturilor neîncetate de la Pitești care l-au dus în situatia de a nu se mai putea ruga, și astfel un duh rău l-a luat în stăpânire n.n.]

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăsirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de usor de parcă ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndată ce forta aceea satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, lesinat, cu cămasa udă de transpiratie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă siroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căintei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde mă aflam; mă simteamun alt om si eram atât de usor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase si mă înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei păcătosi, încât nu stiu cum as putea să-Ţi multumesc!”

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit: „Iată, te-ai făcut sănătos, mergi si de acum să nu mai păcătuiesti!”. Şi inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simteam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea stătea Jimboiu. L-am îmbrătisat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”.

„Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă si cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reusit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevărata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea. Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o trăisem timp de patru ani, o putere care făcea să nu mă mai tem de nimic, decât de Dumnezeu. De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încătusare, ci libertate deplină. Cu toate că trupul îmi rămăsese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pământească.

Era libertatea dată de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: ”Eu vă dau adevărata libertate”. Zidurile închisorii, lacătele si lanturile care ne strângeau si ne zăvorau, pentru mine aveau mai putină importantă; eu trăiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trăirea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slăbit aproape până la distrofie, se întărise.

Aceia ce vor citi cu bunăvointă si răbdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si trăiesc asa cum am arătat în mărturisirile mele.

Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat si dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credintă intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Sursa: fericiticeiprigoniti.net)

de admin

Un interviu despre Martirii Inchisorilor

5:29 pm, în Istoria românilor, Martiri si mucenici, Marturisiri de credință, Neamul romanesc de admin

Tudor Petcu: Înainte de toate, v-aş ruga, domnule Răzvan Codrescu, să ne focalizăm atenţia asupra ideii de cunoaştere şi recunoaştere a istoriei recente care şi-a pus amprenta asupra conştiinţei colective româneşti. Mă refer cu precădere la instituţionalizarea oarecum superficială a acestei cunoaşteri, ceea ce atrage după sine şi o percepţie greşită asupra semnificaţiei istoriei recente a poporului român. Iar cînd spun instituţionalizare fac trimitere precisă la sistemul de educaţie, dar şi la diferitele organe de cultură abilitate să ilustreze esenţa trecutului identitar, spiritual şi moral al României supuse represiunii comuniste. Altfel spus, care este viziunea dvs. asupra stadiului în care se află aşa-zisa pedagogie socială românească privitoare la receptarea trecutului românesc recent şi ce consideraţi că ar trebui făcut pentru adevărata cunoaştere şi recunoaştere a acestuia?

Răzvan Codrescu: Din păcate, istoriografia noastră continuă să fie una puternic ideologizată, iar ea se reflectă ca atare şi în manualele şcolare, ceea ce împiedică o cunoaştere şi o asumare reală a istoriei recente. O nouă gîndire unică şi un nou limbaj de lemn tind să ia (dacă nu au şi luat deja) locul celor comuniste. Fiind tot o gîndire şi un limbaj de stînga, păstrează destule clişee şi idiosincrazii marxiste. În plus, s-a dat în damblaua aşa-numitei «demitologizări» a istoriei: trecutul nu trebuie să mai aibă nimic exemplar şi însufleţitor, ci e mai degrabă livrat conştiinţelor tinere ca un depozit de contraexemple, ideea fiind că avem un prezent precar din pricină că trecutul a mers pe căi greşite. Chiar apartenenţa noastră la Ortodoxie a ajuns să fie privită ca un handicap istoric! Modelele bune de urmat nu mai sînt în istoria noastră, ci pe aiurea. Comunismul este prezentat ca un regim abuziv, dar se spune prea puţin despre rezistenţa anticomunistă din închisori, din lagăre şi din munţi (zeci de mii de oameni, de toate profesiile şi condiţiile sociale), pentru că a fost adeseori prea «naţionalistă» şi prea «religioasă», deci necorespunzătoare standardelor «europene» actuale. Decît un adevăr istoric necorespunzător ideologic, mai bine tăcerea! Şi, la o adică, mistificarea. Cred că nici un alt popor european n-a mai minţit despre sine atît cît au minţit – şi continuă să mintă – românii, cel puţin la nivel oficial. Pînă să se poată interveni de sus (pentru aceasta e nevoie de oameni publici oneşti şi responsabili, cum nu prea avem în structurile actuale), e necesară o rezistenţă intelectuală individuală la manipulare şi mistificare, adică refuzul hotărît şi demn de a face jocul unei anumite propagande.
T. P.: Deşi s-au realizat anumite documentare pe tema universului concentraţionar din România comunistă şi s-au şi elaborat cîteva publicaţii în acest sens, există totuşi un real dezinteres faţă de nenumăraţii martiri din temniţele comuniste, care, prin lupta lor continuă, au căutat să păstreze aprinsă flacăra credinţei şi a identităţii naţionale. Mai trist este că nici Biserica Ortodoxă Română nu-i menţionează suficient de des, în aşa fel încît românul generic sau ca entitate socială activă să fie măcar un martor reflexiv atent, pentru a nu spune o minte responsabilă. Oricum, există o mare problemă şi în legătură cu faptul că Biserica nu doreşte să-i canonizeze pe baza simplului motiv ca mulţi dintre martiri au fost simpatizanţi sau membri ai Frăţiilor de Cruce din cadrul Mişcării Legionare, fiind total de neînţeles ignoranţa Bisericii ca instituţie oficială sub acest aspect. Care este factorul determinant pentru o astfel de atitudine din partea Bisericii Ortodoxe Române şi în ce măsură consideraţi că ar trebui să vorbim despre necesitatea unei purificări a BOR ca instituţie?
R. C.: Şi Biserica, şi Şcoala sînt încă pline de oameni care s-au format în comunism şi au fost cu acesta în diferite forme şi grade de complicitate. Acestor oameni le e greu să facă o critică radicală a comunismului şi să omagieze rezistenţa jertfelnică anticomunistă, pentru că fie se simt cu musca pe căciulă, fie chiar mai au nostalgii comuniste. Biserica Ortodoxă, pe de altă parte, se teme să nu fie asociată cu legionarismul, să nu pară reacţionară şi fundamentalistă, pentru că majoritatea covîrşitoare a celor care s-ar cuveni canonizaţi ca martiri au fost fie legionari, fie membri ai Frăţiilor de Cruce (asimilate tot cu Legiunea). Iar mulţi dintre aceştia au fost chiar preoţi şi călugări. Întrebarea este: s-au jertfit ei pentru crezul lor politic sau pentru crezul lor religios? Jertfa a fost, pînă la urmă, pentru Cruce, Ţară şi Neam în general, căci aventura politică a tinereţii lor era demult expirată… Dar Biserica ar putea deocamdată să rînduiască măcar o zi pe an de cinstire a tuturor martirilor din temniţele comuniste, fără nominalizări: s-ar evidenţia astfel, măcar în conştiinţa credincioşilor, dimensiunea jertfelnică generală a trecutului recent. Din păcate, pînă acum, Biserica Ortodoxă Română nici atît nu a catadicsit să facă, în timp ce în Rusia, mama comunismului, Biserica a canonizat deja nominal sute de martiri ai crucii din Gulag! Trebuie însă spus că există la noi un puternic curent de cinstire a martirilor în mediile mănăstireşti, ca şi în sînul laicatului ortodox activ. Poate că aceste două fronturi, conjugate, vor reuşi, treptat, să sensibilizeze şi ierarhia bisericească. Iar dacă legionarismul e piatra de poticnire, atunci s-ar putea începe canonizările cu acei martiri ai închisorilor despre care se ştie sigur că n-au fost legionari: un Mircea Vulcănescu, un Daniil Sandu Tudor… La «purificarea» Bisericii nu mă pricep şi cred că este mai degrabă treaba lui Dumnezeu. Nu trebuie totuşi trecut cu vederea că sub egida Bisericii a apărut, în 2007, un martirologiu destul de amplu şi de bine alcătuit (iniţiat şi finanţat, ce-i drept, din afară). Iată că avem cel puţin un precedent în care Biserica s-a implicat semnificativ, sub vechiul Patriarh. Poate că noul Patriarh nu a avut suficient timp deocamdată să ducă lucrurile mai departe…

T. P.: Gîndindu-mă la martirii din temniţele comuniste româneşti, nu pot să nu aduc în discuţie nişte nume precum Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau Roman Braga. Mai ales numele lui Valeriu Gafencu constituie o mare pagină din istoria recentă a martirajului românesc şi nu întîmplător Nicolae Steinhardt l-a numit «sfîntul închisorilor». În acest sens, aş fi dorit să vă întreb dacă destinul unui martir asemenea lui Valeriu Gafencu poate reprezenta prototipul adevăratului apărător al conştiinţei identitare şi spirituale.
R. C.: Este indiscutabil că Valeriu Gafencu rămîne un personaj exemplar: nu numai prin moartea mucenicească, nu numai prin înălţimea şi puritatea trăirii sale creştine, dar şi pentru faptul că a generat o adevărată mişcare duhovnicească – un fel de «Rug Aprins» al închisorilor – printre tinerii deţinuţi, descrisă cel mai bine în memoriile lui Ioan Ianolide. Şi asta în condiţiile în care Gafencu nu era nici preot, nici monah şi nici măcar student în Teologie. Era un eminent student în Drept, trecut scurtă vreme prin Frăţiile de Cruce. El depăşise însă legionarismul ca experienţă politică şi înaintea morţii a mărturisit: «Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!». S-a spus că legionarii ar fi fost antisemiţi incorigibili, dar Gafencu, deşi grav bolnav de plămîni, i-a cedat medicamentele sale unui evreu (Richard Wurmbrand) şi a fost numit «sfîntul închisorilor» chiar de către un evreu (N. Steinhardt). Gafencu a murit în închisoare, la Tg. Ocna, în 1952, alţii şi-au dus crucea pînă în 1964, la graţierea generală (făcută de comunişti sub presiunea forurilor internaţionale). Părintele Gheorghe Calciu, pe care l-aţi pomenit, după ce a fost deţinut politic timp de 16 ani sub Gheorghiu-Dej, a mai făcut 5 ani de închisoare politică şi sub Ceauşescu, pentru că s-a opus pe faţă dărîmării bisericilor şi ateizării tinerelor generaţii: 21 de ani de închisoare pentru că a crezut în Hristos şi în destinul creştin al neamului românesc! Or, dacă astfel de oameni nu ni-s modele, atunci care ar fi, mă rog, modelele «dezirabile»?!
T. P.: Avînd în vedere tematica pe marginea căreia discutam, nu aş putea să nu-mi aduc aminte de una dintre profundele şi cuprinzătoarele remarci pe care le-a făcut Părintele Arsenie Papacioc, şi anume: «Comunismul a umplut cerul de sfinţi». Într-adevăr, comunismul a reprezentat un asasinat atît virtual, cît şi fizic, însă nucleul de credinţă şi de comuniune cu Dumnezeu a fost fortificat în timpul experimentelor de reeducare care erau puse în practică în diferitele penitenciare comuniste, dintre care Piteşti, Gherla şi Aiud atrag şi vor atrage cu siguranţă atenţia într-un mod deosebit. De asemenea, această idee a Părintelui Arsenie Papacioc a fost puternic susţinută şi prin nenumăratele volume de mărturii sau monografii, dintre care cartea de mărturii a monahului Moise despre Valeriu Gafencu, sau cea a lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, sînt nişte surse cît se poate de pătrunzătoare. Aşadar, sînteţi de acord cu această idee că represiunea comunistă a umplut cerul de sfinţi? Şi cum credeţi că trebuie să ne raportăm la conceptul de «sfinţenie» sub aspectul pe marginea căruia discutăm?
R. C.: Da, a umplut cerul de sfinţi – ştiuţi şi neştiuţi de oameni. Despre Părintele Arsenie Papacioc însuşi, cînd s-a eliberat de la Aiud în 1964, chiar unul dintre torţionari ar fi exclamat: «Iese sfinţenia pe poartă!». (cum e consemnat în memoriile scriitorului Marcel Petrişor, acum în curs de reeditare). Există mărturii că marele duhovnic, pe atunci prea puţin cunoscut lumii largi, se ruga şi 17 ore pe zi şi n-a putut fi adus să facă nici cel mai mic compromis. Au mai fost astfel de figuri legendare ale rectitudinii în suferinţă, şi nu neapărat preoţi sau monahi. A fost prinţul Alexandru Ghica, a fost ofiţerul erou Aurel State, a fost bătăiosul Grigore Caraza şi alţii… Unii n-au mai ajuns să iasă din închisoare: Daniil Sandu Tudor, poetul-monah, sufletul Rugului Aprins de la Antim, a murit la Aiud în toamna lui 1962, iar Maica Mihaela Iordache (căci au existat şi martire, nu numai martiri) a murit la Ciuc în primăvara lui 1963. Sînt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi în sufletele oamenilor, chiar dacă încă nevalidaţi oficial de Biserică. Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc de la Mănăstirea Diaconeşti îi poartă pe toţi, ca o Arcă a Învierii… Şi e cutremurător că unii dintre aceşti mari mărturisitori, în pofida inimaginabilelor suferinţe prin care au trecut, mai sînt încă în viaţă, ca Părintele Arsenie Papacioc, de care tocmai am vorbit, sau ca Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă (ca să rămînem numai la cazurile cele mai ilustre). Aceşti cruciaţi-martiri din închisori sînt răscumpărătorii vremurilor în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu, Cel Care Se preamăreşte în sfinţii Săi. Ei ar trebui să fie reperele sau pilonii renaşterii naţionale, dacă noi am fi cu adevărat demni de propriul nostru trecut. Dar, din păcate, se dovedeşte zi de zi, de 20 de ani încoace, că nu prea mai sîntem…
T. P.: În măsura în care sînteţi de acord, aş dori să facem cîteva trimiteri şi la rolul intelectualităţii româneşti din străinătate în cunoaşterea şi transmiterea istoriei recente a României. Nu pot trece cu vederea cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, sau pe cea a lui Paul Goma, Patimile după Piteşti, cărţi ce au încercat să ilustreze, atît cît a fost cu putinţă, mlaştina disperării ce a făcut obiectul dramei româneşti din perioada 1948-1964. Este drept, ele au fost contestate chiar de către anumiţi supravieţuitori ai temniţelor, considerîndu-se că astfel de cărţi nu au gradul necesar de obiectivitate şi claritate, întrucît autorii lor nu au fost implicaţi direct în ceea ce se întîmpla în temniţele comuniste. Care este poziţia dvs. faţă de acest aspect şi cum ar trebui să ne raportăm la astfel de surse bibliografice? Ar putea ele totuşi să constituie o bază – sau mai bine zis o fază – incipientă pentru înţelegerea semnificaţiei represiunii din România comunistă?
R. C.: Pe lîngă rezistenţa anticomunistă din ţară, şi uneori în prelungirea ei directă, a existat şi un numeros Exil anticomunist românesc, care s-a străduit mult să deconspire ororile comuniste de acasă. Prima carte despre Piteşti, cea a lui Dumitru Bacu (care chiar a fost deţinut politic, între 1949 şi 1956), a apărut în 1963, în Spania, iar în 1971 a fost tradusă şi în engleză. (Recent, am reeditat-o la Christiana, cu note şi bibliografie la zi.) A mai fost Demascarea lui Grigore Dumitrescu (chiar un fost «piteştean»), apărută iniţial în Germania, apoi cărţile ilustrului disident Paul Goma (care avea şi el experienţa închisorilor, încă din anii stalinismului), iar mai tîrziu Fenomenul Piteşti – sinteza lui Virgil Ierunca, pe care toată lumea îl ştia, ca şi pe soţia lui, Monica Lovinescu, de la postul de radio «Europa Liberă», care şi-a avut şi el rolul lui major în subminarea regimului dictatorial. Sigur că, după 1989, au apărut în ţară mărturii sau studii mai extinse şi mai precise (Ion Ioanid, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Ioan Ianolide etc., ca să mă refer numai la memorialişti), dar meritele primilor deconspiratori nu sînt mai mici, iar cărţile lor se vor consulta întotdeauna cu folos, chiar dacă mai au cîte o informaţie greşită sau cîte o ambiguitate. Cred că suspiciunile unora sînt pripite sau indigne. Cei trecuţi prin închisori n-au monopol pe aceste lucruri, care cad inevitabil în lotul posterităţii, ca tot ce devine istorie. Despre reeducarea de la Piteşti (1949-1951) – cea mai cumplită experienţă concentraţionară din spaţiul european – există deja o bibliografie enormă, iar despre faza tîrzie a reeducării de la Aiud (1960-1964) există acum excelenta analiză a fostului deţinut politic Demostene Andronescu, care este şi unul dintre marii poeţi ai închisorilor, pe linia lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr. Dincolo de toate acestea, e încurajator că în vremea din urmă au început să se implice tot mai mult în studierea fenomenului concentraţionar şi o seamă de profesionişti ai istoriei, mulţi dintre ei tineri, de la care sînt de aşteptat marile sinteze definitive, ce vor topi la un loc memoriile şi arhivele. Să sperăm că ele nu vor întîrzia, la rînd cu canonizările! Şi că vor afla suficiente urechi şi inimi deschise… Altminteri, vorba Părintelui Justin: «Şi de aceea ne bate Dumnezeu, că nu ştim să ne cinstim martirii»…