Radu Gyr – imnograf al temniţelor româneşti

11:27 pm, mai 9, 2011 în Comunism, Martiri si mucenici, Marturisiri de credință, Personalitati de admin

Când noaptea mă prindea de caraulă,
însângerat de-al dorurilor şir,
Iisus venea la mine în celulă,
adus de mucenicul Radu Gyr.
(Andrei Ciurunga)

Suflet de mucenic, Radu Gyr a trăit martiric pătimind ani de temniţă în secolul celei mai cumplite prigoane împotriva creştinismului. A avut binecuvântarea de a fi închis pentru o poezie. Binecuvântate vremuri în care creştinii şi-au vărsat sângele din dragoste fierbinte pentru Hristos şi Evanghelia Sa!

Doctor în Litere, conferenţiar universitar, cu o vastă activitate literară, Radu Gyr a îmbrăţişat cu dăruire crezul generaţiei sale, pentru care a şi fost condamnat în mai multe rânduri la ani grei de închisoare. În 1944 este trimis din Aiud pe front pentru „reabilitare”, iar la întoarcerea în ţară e arestat din nou. În 1956 este eliberat la intervenţia preşedintelui Indiei, rugat în acest sens de Mircea Eliade, dar nu pentru multă vreme. În 1958 este condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită a fi un „manifest legionar-anticomunist”. Este dus la Aiud, unde cu „slove de gând” (căci hârtia şi creionul nu existau, iar scrisul cu paiul pe bocancul prăfuit era o crimă aspru pedepsită) a făurit mii de versuri – hrană, haină şi căldură pentru deţinuţii flămânzi, goi şi îngheţaţi. Deşi regimul comunist l-a discreditat în închisoare şi după eliberare, silindu-l să-şi renege crezul, poetul a lăsat o „mărturisire de credinţă” care-i slujeşte ca pledoarie de dincolo de mormânt:

„Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare astăzi bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte. Prăbuşiri de idealuri, năruiri de aspiraţii înregistrăm cu toţii. Şi, poate, uneori greşim tocmai în credinţele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu”.

Cu lanţuri la mâini şi la picioare

„Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos şi trup plăpând; un mare poet, care a încrustat în trupul său şi a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generaţii; un munte de suferinţă, de demnitate şi de disperare: acesta este Radu Gyr.

Bolnav, cu lanţuri la mâini şi la picioare, poetul a fost ţinut aproape un an de zile la Jilava, în aşteptarea executării pedepsei cu moartea. O aripă întreagă a Jilavei era atunci ocupată de «morţi», cum le plăcea temnicerilor să-i răsfeţe. «Hai, morţilor, a sosit moartea!», li se striga zi de zi, ceas de ceas. Nedreptatea şi umilinţa erau strigătoare la cer, căci nici unul dintre condamnaţi nu era vinovat, nu de moarte, dar nici măcar de temniţă. Ei reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor…” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana)

Cu Radu Gyr eram bogaţi

„Pe lângă rugăciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inimă de inimă, suflet de suflet, ca zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. O strofă – două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogaţi.

Binecuvântatul calorifer era firul de telefon care lega celulă de celulă, om de om. Era un zumzet ca de stup. Scară la cer a fost ţeava caloriferului, pe care circula şuvoiul poetic ce întrema şi întărea speranţele obidiţilor veacului! Punte salvatoare peste prăpăstii, care a salvat vieţi, a vindecat răni.

Cum să-ţi mai fie foame sau frig, când sub frunte se instala lumina:

Pe-o sprânceană de lumină,
Lângă-o lacrimă de rai,
Verdea culme carpatină
Rotunjeşte dulce plai…

Şi plecam pe vechile culmi carpatine, însoţiţi de Iancu Jianu, de ciobanii Mioriţei, de «clopotarul din stele», de «iconarul de lângă rai» şi de mulţimea de eroi din baladele sale. Părăseam celula, fugeam din iad şi ne retrăgeam acolo sus, unde aripile sufletului se desfăşurau în voie, în libertate, în toată măreţia lor.

Aceasta a fost opera lui Radu Gyr pentru cei mai mulţi dintre noi. Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi”. (Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan)

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Hrist !
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veşminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns…

- Unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi, sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Scrisoarea tatii

Fiule, fiule, ce lungă e calea!
Ca-n basm, pân’ la tine sunt mări şi ţări,
trenuri, păduri, jandarmi şi ocări
şi stele ce nu ne ştiu jalea.

Dorul de tine mi-e aşa, ca o furcă
proptită cu dinţii în beregată.
Din fundul Aiudului ochii tăi urcă
pe cer, ca doi luceferi de piatră.

Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:
şchioapeţi alături, în fiare.
Aprind o făclie la iconostas:
cad lacrimile tale din lumânare.

Noaptea vine lanţul tău, blestematul,
Cu lungi tânguiri să mă scoale.
Eu strig: – Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,
ferecă-mi mie gleznele goale!

Cu paşi de umbră, din ţintirim,
uneori, noaptea, maică-ta vine:
- Ia-ţi plânsul, bătrâne, şi vino cu mine
temniţa-n lacrimi să o topim!…

Cântec deplin

N-ai dezmierda de n-ai ştii să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară.

Psalm

Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu că mi-s anii grea recoltă,
cât mi-este inima o boltă
de crengi, sub rodul tot mai des.

Sunt, Doamne, copt pentru cules…

Sunt numai fructe şi balsam.
Cu cât adun pe trup rugină,
cu-atât mi-e sufletul grădină,
şi-i toată roade, ram de ram.

Sunt numai fructe şi balsam…