Bine Doamne, dar bonetica… ?!

4:45 pm, septembrie 4, 2011 în Fără categorie de agaton

Motto: “… cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit ca orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh, dintre incheieturi si maduva” (Evrei 4,12).
Mi-au impietrit reactiile si n-am mai stiut ce sa fac. Ar fi trebuit poate sa ies in strada, precum suporterii aceia ambetati de golurile goalelor victorii si sa strig manelistic pana la raguseala revolutionara: ai invins, esti tare si ti-e bine, victoria si gloria si lauda-s la tine! s.a.m.d, s.a.m.d., s.a.m.d. Si iarasi a.m.d. si a.m.d. si a.m.d., (…)
Dar Dumnezeu, Milostivul, Dragutul si Bunul, ca sa nu ma pravalesc cumva in pardalnicie, transformandu-ma, Doamne, iti multam, in trofeul lui Amalec, mi-a zadarnicit entuziasmele, mi-a secatuit euforia si m-a lasat fara atitudini si fara asumatii, asa cum sunt unii parlamentari (“cei mai multi!” – vox populi). Asa o fi smerenia, mi-am zis, excluzandu-i de data aceasta pe parlamentari.
Ce se intamplase? Despre ce e vorba? Iata: avand un neajuns, eram, acum un timp, intr-un spital, vecin de pat si “colega” intru suferinta cu unul de o alta inchinare, ori… fara de inchinare.
Pentru ca sa iasa un examen launtric cu adevarat “curat”, trebuia sa bem, uneori, de cu seara, in rastimp de doua ceasuri, o licoare. Ce licoare! Bine ca nu trebuie sa-i pomenesc numele, pentru ca sa nu fie reclama. Cat despre gust se descrie prin trei litere: câh!
Am spus, asadar, ca trebuia sa bem “soricioaica” aceea care i-ar vindeca pe toti “poşircarii” de alcoolism, dar n-am spus si cat trebuia sa bem. PATRU litri! Da, da. Patru litri in doua ore! Su-pli-ciu! Cei mai multi capotau dupa primele cinci inghitituri. Eu am izbutit, insa, de vreo trei ori sa inghit toata “zemurdeala” aia, urmare careia faceam apoi douazecisidoua de drumuri la un closet, atata de turcesc, incat gaseam acolo tot timpul intre cinci si opt barbati imbracati intr-un soi de salvari de pijama, miscand din picioare maruntel, maruntel si pe loc.
M-am gandit atuncea ca intr-un astfel de loc o fi luat nastere “batuta” si “calusarii” caci prea se topaie si acolo intr-un fel anume si comun strigandu-se mereu: “i-auzi una, i-auzi doua…”
Cu vadita pizma si nestapanita curiozitate ma intreba la un moment dat “colega”: cum faci, dom’le, cum faci de poti sa bei, galgaind gretosenia asta? Ham?
Si daca-ti spun ce si cum fac, i-am zis, imi fagaduiesti ca vei face la fel? Da, mi-a raspuns fara ezitare si fara sa chibzuiasca prea mult.
Uite, i-am destainuit eu atunci: foarte simplu – faci de trei ori semnul Sfintei Cruci si zici “Doamne, ajuta!”
Bine, a replicat el indata, dar crezi ca mi-ajuta mie Dumnezeul tau? Incearca, l-am indemnat, si a doua zi a izbutit sa faca examenul.
Nu mai contenea sa se minuneze si sa povesteasca in stanga si-n dreapta, cum i-a ajutat lui Dumnezeul crestinului, promitand ca va face mereu si ori de cate ori va fi la vreo ananghie, semnul crucii. Dar avea totusi un repros si o nemultumire: nu-i ajutase Dumnezeu sa nu simta cand i s-a bagat pe gat furtunul endoscopic.
Bravos, mi-am zis, amintindu-mi pe loc o alta poveste asemanatoare, privind conditia multamirii si recunostintei.
Se spune ca o bunicuta, se afla intr-o statiune la mare impreuna cu nepotica ei de numai patru anisori.
Intr-o zi, nepotica se juca la malul marii cu scoici si meduze, iar bunicuta motaia ceva mai departe, pe plaja, amintindu-si de anii cand, cam in acelasi loc, il cunoscuse pe “bunelul”, pe “atuncea salvamar”.
Din amintire in amintire, mangaiata de soarele unui septembrie inca fierbinte, a uitat pentru cateva minute de copila.Cand a deschis ochii, revenindu-si din dulcea-i evocare, un val urias si inspumat tocmai o fura pe copila, zvarlind-o nemilos in strafundurile imparatiilor albastre. Cazand cu fata la pamant, mai mult moarta decat vie, batrana a inceput sa strige, tanguindu-se: “O, Doamne, Dumnezeule mare, daca existi cu adevarat, asa cum am inceput sa cred si eu de un timp incoace, ajuta-mi, rogu-te si arata-mi ca existi, aducandu-mi nepoata inapoi. Caci cum as putea sa ma duc eu acasa fara ea si ce le voi spune alor mei?”
In timpul acesta, privind ingrozita si deznadajduita spre mare a vazut cum un val la fel de furios si inspumat o aducea, depunand-o in palma plajei pe micuta, uda, speriata si cu trei scoicute in pumnisori.
S-a repezit batrana la copila, a luat-o in brate, s-au sarutat, plangand amandoua fericite, iar dupa un timp a lasat-o din brate, cercetand-o sa vada daca nu era cumva ranita. Nici vorba. Uitandu-se, totusi, mai cu luare aminte, a tresarit deodata, indreptandu-si dojenitoare ochii catre cer: “Bine, Doamne, dar bonetica unde e?”
…!
Unde ne este intelepciunea de a ne impodobi cu inimi smerite, Doamne? Unde ne este lumina intelegerii “ca nu oricine Iti va zice ?Doamne, Doamne?, va intra in imparatia cerurilor?” (Matei. 7,12).
“Larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care apuca pe ea.” (Matei. 7,13), din stiinta si din nestiinta, cu voie si fara de voie.
Miluieste-ne, o, Doamne, dupa mare mila Ta, aratandu-ne cum suntem si ajuta-ne sa intelegem cum ar trebui sa fim si cum sa-Ti recunoastem si sa-Ti multamim, caci orbi suntem si surzi noi, inecatii.
Fii noua mereu miluitor cum esti si bland, si scoate-ne din valuri, redandu-ne Vietii. Amin.

CORNEL CONSTANTIN CIOMAZGA