Poezia ca stare de rugaciune

7:34 pm, iunie 25, 2012 în Fără categorie de agaton

“Poezia este mai aproape de adevar decat proza, pentru ca ea restituie sensul initial al cuvintelor, iar rugaciunea si mai mult. Intr-o perioada de inflatie verbala, care nu face decat sa agraveze urata singuratate, numai omul pacii rugatoare poate sa mai vorbeasca celorlalti, sa arate cuvantul devenit chip, privirea devenita prezenta. Tacerea sa va vorbi acolo unde predica nu mai actioneaza, misterul sau il va face atent la o revelatie devenita apropiata, accesibila”. Pr Staniloae

daruri nedăruite
mulţi fac milostenie cu banul lor
unii şi cu o bucată din pâinea lor
dar puţini
cu ei înşişi.

“în dar aţi primit, în dar să daţi” nu e
un privilegiu moral
ci legea duioasă a vieţii…

ah, trupurile şi sufletele noastre
daruri
nedăruite!

îmbolnăvite uscate
curând ucise pe veci

de frica
de a le pierde !

în mâinile lui Hristos
ar fi săturat întreaga Zidire

dar noi ne ducem puţinele zile şi ne stingem
cu pumnii strânşi şi cu dinţii scrâşnind

zadarnic încercând să păstrăm
ce n-am avut niciodată…

striviţi de ceea
ce n-am dăruit

ucişi
de ceea
ce n-am trăit…

taina smereniei
smerit e omul care
nu se aşteaptă să fie iubit

pentru că el nu se aşteaptă
niciodată
să primească
ceva de la viaţă…

căci pentru omul smerit
viaţa însăşi e ceva
atât de copleşitor
încât

nu este uimit
că i se ia
ci
că i s-a dat…

numai cel smerit înţelege
că nici un vis al omului nu e
mai înalt mai vast ori mai adânc
decât viaţa

încetând astfel să încerce să facă ceva cu ea
şi începând să se roage vieţii
să facă ceva cu el…

pentru cel smerit viaţa
nu e niciodată a lui
ci el
este al vieţii…

pentru smerit viaţa
e un dar

şi doar pentru cel mândru,
un drept…

viaţa e darul pe care Dumnezeu l-a dat
tuturor oamenilor
dar numai cel smerit
se bucură de el

căci

cel ce caută smerenia
găseşte
viaţa…

mila
“… puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”
( 2Corinteni 12, 9)

toţi cerem milă.
cu disperare cu teamă ori cu furie

în biserici pe străzi în fabrici şi-n cârciumi
din cioburile unei oglinzi ori
dintr-un pat tot mai îngust şi mai alb
de spital

strigând gemând suspinând horcăind

alergând până la sufocare după viaţă sau
zăcând beţi pe o bancă în parc

cu inimile ca nişte frunze uscate

toţi cerem milă.

însă puţini o acceptă când vine
ca o nevăzută ploaie de vară;
temându-ne să nu ne spele
măştile purtate cu dârzenie ca nişte scuturi
grabnic ne leapădăm de setea
propriilor inimi…

şi dintre creştini
doar câţiva primesc
să poarte crucea

nesfârşitei ei
slăbiciuni….

potopul lui Hristos
Hristos
ne priveste
cu ochii
celor indragostiti
ne ainge cu palmele
celor care
cer

ne saruta cu buzele
celor ce
zambesc
ne striga cu
suspinul celor
care mor …

dar
numai in inimile celor ce
se roaga
patrude acest
potop de tandrete
care
linisteste sufletul
inecandu-l
in dragoste …
cântec de copil
tare mi-e dor Doamne de inima mea
de inima mea fecioară
cea de dinainte de timp
de-a bate în piept prima oară…

tare mi-e dor Doamne de inima mea
ce păşea prin mine ca o fată
la prima ei bătaie din Cer
când se-ndrăgostea prima dată…

tare mi-e dor Doamne de inima mea
mireasă aşteptând mereu
dragostea să vină ca un mire
şi nunta lor să fiu eu…

tare mi-e dor Doamne tare mi-e dor
de inima ce ţine toate
ca-n copilărie s-o mai simt puţin
şi-n piept la mine cum bate..

pentru copii
Evanghelia povesteşte
călătoria lui Dumnezeu
de la mine până
la aproapele meu…

Poezii de Marius Iordachioaia