Sinaxa Romanilor Sinaxa Abc Sinaxa Apologetica Sinaxa Istorica Sinaxa Familiei Sinaxa Copiilor Sinaxa Medicala Sinaxa Pelerinilor Sinaxa Iconarilor Sinaxa Psaltica Sinaxa Trup si Suflet Sinaxa Trup si Suflet



Navighezi în arhiva pentru Traditii.

de admin

Tainica Sfințire – România și Boboteaza

12:59 pm, ianuarie 8, 2011 în Istoria românilor, Neamul romanesc, Traditii de admin

Măntuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta. Biruință bine-credincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește  și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău!

-România.Țara asta care, cândva, hrănea întreaga Europă, rămânâdu-i hambarele încă pline, care făcea atătea vinuri, că se învecheau până putrezeau și cădeau doagele butoaielor, șezând vinul apoi în cămașa lui, cum nota un cronicar al vremurilor bune.

Țara asta căreia Bunul Dumnezeu i-a dat de toate cu prisos, cum se face că a ajuns acum cenușăreasa lumii, aplicându-i-se dictonul tristelor istorii: ,,Săracă, țară bogată”?

-…Ne smerește Dumnezeu! Nu știe încă nimeni cu adevărat ce-i aici!

Cei care o vânează, îngenuchind-o spre a o silui la un mezat sau altul al neputințelor, sunt inconștienți.

Dacă ar lua  în calcul faptul că Dumnezeu ne-a așezat aici, fiind singurii care, de două mii de ani, nu ne-am clintit și că toți vecinii noștri ne-au găsit în aceste ținuturi. Că suntem singurii care nu ne-am inventat și n-am împrumutat credința, ci Dumnezeu ne-a formulat ca popor creștin, trimițându-l aici pe întâiul chemat la apostolie, făcându-l ,,Apostol al românilor”.

Dacă ar privi Cronologia Divină, ar înțelege că țara și poporul acesta sunt însemnate definitoriu de Dumnezeu, pecetluindu-i dintru început, inconfundabil, geografia și națiunea în chip treimic!

Trei zone: Moldova, Ardealul și Țara Românească, dotate fiecare cu câte o zestre egală în trei reliefuri – munți, dealuri și câmpii, sunt locuite de trei populații care, deși vorbesc trei dialecte distincte și definite, au înțelesurile comune și habitudinile specifice unui popor unitar.

Este însăși profunzimea formulei treimice: despărțită în unire spre a fi mereu unită-n despărțire!

România este singura zidire pământeană, din perspectiva unor riguroase cercetări, a cărei minunată arhitectură face ca toate apele ce-i izvorăsc, din toate cele trei zone, să se adune una-ntr-alta, vărsându-ise în cel mai mare fluviu european, care vine aici, se întregește cu aceste ape și făurește o deltă, ea însăși  fenomen unicat al Pământului.

Unicitatea lucrării lui Dumnezeu în această țară este continuă și la vederea tuturor!

Apele acestea care, de la mică la mare, se varsă în Marea cea mare, scaldă toate teritoriile, iar o dată pe an, de Sfânta Bobotează, sfințindu-se cu toatele, iarăși unic între toate țările creștine, ele sfințesc întreaga țară!

Au venit cândva, niște specialiști de la un institut internațional de cercetări, căutând să înțeleagă de ce legumele, fructele și cerealele românești sunt mai gustoase decât celelalte din lume, chiar și decât cele ale vecinilor noștri, de care ne despart doar niște linii formale, pământul fiind același.

După un an de studii și probe, rezultatele au fost superflue. N-au înțeles nimic. Nici nu aveau cum. Căci această taină a Sfințirii apelor ei n-o cunoșteau.

Toate acestea sunt, însă, de Dumnezeu rînduite de mii de ani, de la Sfânta Facere. Noi doar le subliniem acum, cu lumina cunoșterii, spre înțelegerea tuturor.

Dăm slavă și mărire, Domnului, îngenuchind, nu cum doresc obiditorii noștri, ci cu smerenie, murmurând:

„Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți, neamuri, și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!”

Dacă ar fi ruminat la toate acestea, cu înțelegere autentică, potentații tuturor vremurilor, s-ar fi dumerit că țara asta pravoslavnică, definită astfel  întru Divinitate, nu se poate trafica prin nici o bursă. Nu se poate pune zălog ori chezășie pentru nici un interes teluric și pasager. Ea nu a fost și nu va fi nicicând o piesă oarecare în vreun puzzle pastișat, pentru că este, prin toate ale sale, un întreg al Întregului Desăvârșit.

Istoria milenară ne arată că toți aceia care, indecent, aventuros, sau circumstanțial, au cutezat să-i maculeze, licențios, destinul, au plătit, mai curând sau mai târziu, ireconciliabil, tragic și inexorabil.

Țara aceasta este o icoană a tuturor sfinților, pictată cu sânge de martiri. Este o raclă uriașă, cuprinzând parțial sau în întregime moaștele înseși ale acestor sfinți. Este o smerită catedrală a lumii unde, neâncetat, Dumnezeu pogoară în fiecare zi cu toate Cerurile și, în marea taină a Sfintei Liturghii, săvârșită astfel, în monastiri și schituri, ne cheamă, veșnicindu-ne într-ale Sale: „Luați mâncați , acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor.”

„Nu te vei învrednici, însă, de dragostea lui Dumnezeu fără cunoștință, nici de cunoștință fără credință”. (Cuviosul Teognost).

LUCRAREA – Cornel Constantin Ciomâzgă (Editura Cartea Actuală-2004; pag.84-87)

(Preluat de pe

de admin

Crăciunul în temniţele comuniste: Cu cât era mai mare prigoana, cu atât noi ne înălţam mai sus în spiritulitate

1:49 pm, decembrie 27, 2010 în Martiri si mucenici, Marturisiri de credință, Nasterea Domnului, Traditii de admin

Crăciunul înseamnă bucurie, dragoste, căldură, nădejde. Toate acestea le-am primit de la Dumnezeu prin Pruncul născut în ieslea săracă din Betleem şi suntem chemaţi să le dăm mai departe, celor din jurul nostru. Cu timpul, însă, omenirea parcă uită tot mai mult acest lucru. Crăciunul a devenit sclipici, strălucire goală, mult comerţ şi îmbuibare. Ne lamentăm, mai ales în perioade de criză, că nu avem destul pentru „a simţi sărbătorile”. Vă propun un antidot împotriva lamentării. Câteva fragmente din mărturiile celor care au petrecut Naşterea Domnului în temniţele comuniste:

La fereastra amintirii ne-adunăm

„Ajunul Crăciunului. Când se înserează, se aşterne o linişte tristă peste celular. Privesc printre zăbrele, iar dincolo de oblonul care ne închide orizontul zăresc o fulguire uşoară…

Se aude un murmur înăbuşit de colindă. Aurora Ile nu rezistă şi plânge iar, ca la Crăciunul de anul trecut. Este al doilea Crăciun pe care-l petrecem în vecinătate. Nu este puţin lucru să ai un prieten în apropiere. Oare ce-or fi făcând părinţii noştri în acest al doilea Crăciun fără noi?

După momentul de emoţie şi nostalgie, revenim la constanta noastră bună dispoziţie. În convorbirea care începe între noi, părintele Gavril Stan îşi exprimase convingerea că celălalt Crăciun îl vom sărbători acasă. Devenim brusc optimişti…

Se apropie Crăciunul. Peste Munţii Gutinului ninge ca în poveşti… Barăcile sunt îmbrăcate în haină albă, iar, pe hornuri, fumul se înalţă spre cer ca o coloană a infinitului. Peisajul este ca dintr-o poezie de Coşbuc. Totul aminteşte de Crăciunul din copilărie. Prin barăci, pe galerie, pretutindeni se colindă. O undă de nostalgie şi tristeţe colindă prin sufletele noastre. Oare câte Crăciunuri vom mai sărbători în ocnă sau în temniţă?

Ce răscolitor sună colindul prizonierilor din Siberia: «La fereastra amintirii ne-adunăm/ Cântecul de altădată, colindăm…». Cu ecoul colindelor în suflet, intrăm în anul Domnului 1954“.

Pr. Liviu Brânzaş – Raza din catacombă

Bucurii mă inundau, cerurile se deschideau

„Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti…

În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năprasnice în temniţa în care stai şaisprezece ore pe zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele.

După ce toţi ceilalţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care-l auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă Rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor“.

Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos

Sunteţi singuri, izolaţi, ca o pleavă aruncaţi

„La Închisoarea Târgşor, cea mai intens trăită sărbătoare a fost Crăciunul anului 1949. Cei de la izolare au prins un moment de neatenţie a gardienilor din curte şi ne-au colindat. La rândul nostru, doi flăcăi, Grigore Istrate şi Iacob Ilie din Piatra Neamţ, i-au colindat pe cei de la izolare şi Istrate le-a compus la repezeală o urare, un fel de pluguşor:

Sunteţi singuri, izolaţi, Fără părinţi, fără fraţi, Ca o pleavă aruncaţi. Nu ne temem, astea toate Le-om trece cu sănătate Căci avem un Tată-n cer Şi o Mamă tot la fel Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte Şi cu harul ne sfinţeşte. Umila noastră urare Primiţi-o la izolare! Nu cerem colaci, nici bani, Ci dragoste, la mulţi ani!“

Gheorghe Andreica – Reeducările comuniste

“Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: ‘La mulţi ani!’. Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii: ‘Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc…’

Şi la întrebarea: Cine-i? Cine-i? a venit răspunsul şoptit: Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti. ”

Pr. Zosim Oancea – Închisorile unui preot ortodox

Niciodată un colind nu mi s-a părut mai aproape de cer

„Pe la sfârşitul lui decembrie 1948, o mare parte din anchete erau deja terminate. Cei scăpaţi întregi din torturi îşi adunau gândurile, pregătindu-se sufleteşte pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului.

Nu voi uita niciodată clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele.

De la subsol, de unde eram eu, nu se putea vedea ce se petrece peste zidul închisorii, însă cei de la etaj, de cum se însera, vedeau grupuri de oameni care ascultau de afară ce se cânta înăuntru.

Niciodată un colind de Crăciun nu mi s-a părut mai aproape de cer, mai simţit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de după gratii de fetele din închisoarea din Suceava. ”.

Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării

Nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi.

Iisus se naşte şi-n spatele zidurilor reci şi groase, în spatele gratiilor şi uşilor ferecate. În ajun de Crăciun lucram în fabrică. Aşteptam cu înfrigurare scurgerea timpului, ca să mergem în celular. Ne pregăteam cu toţii de colindul ce avea să fie în noaptea de Ajun. Îl aşteptam cu neastâmpăr de copii. Aşa cum se întâmpla în toate închisorile din ţară, şi-n Aiud se luau toate măsurile de pază şi de aplicare a unui tratament aspru asupra deţinuţilor. În toate zilele marilor sărbători creştine sau în zilele sărbătorilor comuniste, ne aplicau un regim de teroare, cu percheziţii, suspendarea plimbărilor, mâncare slabă şi pază dublă, atât în cordonul de pază al închisorii, cât şi pe coridoarele celularului. Îşi făceau loc din plin înjurăturile, bătăile, ba chiar mai mult, punerea în lanţuri sau izolarea în camera de tortură a celor mai periculoşi deţinuţi. Ofiţerul politic avea un cuvânt greu de spus în alegerea celor care urmau sa fie izolaţi.

Cu cât era însă prigoana mai mare, cu atât noi ne înălţam mai sus în spiritualitate şi rezistam mai mult. Cum am ieşit din fabrică, ne îndreptarăm cu mai mult îndemn spre celulele noastre cele de toate zilele. Ne pregăteam de sărbătoare, de parcă am fi fost liberi să mergem cu colindul. Înţeleşi fiind cu toţii că, după ora închiderii (21), prin alfabetul “morse”, ne dăm de ştire unii la alţii, în toate cele peste 300 de celule, să putem începe colindul. Închiderea s-a făcut, uşile s-au ferecat. În sfârşit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima zvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi, scânteind în noapte, începem colindul “O, ce veste minunata”, continuând apoi, pe aceeaşi melodie, cu “A venit şi-aici Crăciunul”, versuri de Radu Gyr.

Colind sfânt, din strămoşi moştenit, vestind şi preamărind pe Noul Născut, în scutece înfăşat, Pruncul Sfânt Hristos Iisus. Colindul, la început abia auzit, apoi din ce în ce mai tare, parcă venea de peste veacuri, din glasurile strămoşilor noştri, lăudând şi preamărind pe Cel Preaînalt şi Sfânt. Era un cer senin, cu infinitul număr de stele. Cu ochii pironiţi în ele, extaziaţi, cântam colindul de care vuia tot văzduhul. Gardienii băteau disperaţi în uşi cu pumnii, să încetăm. După ora închiderii, regulamentul nu mai permitea deschiderea uşilor decât în prezenţa ofiţerului de serviciu. Ori, fiind peste 300 de celule, practic ofiţerul nu putea face nimic. În noaptea aceea nu s-a deschis o uşă. Populaţia civilă s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la sfârşit să cânte şi ei cu noi. (…)

În noaptea aceasta de Crăciun, cu ochii înfipţi în stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al mamei, cu obrazul şiroit de lacrimi, al tatălui albit şi îmbătrânit de vreme, al soţiei cu faţa brăzdată de durere, strângându-şi la piept pruncul părăsit de mine la patru luni, al bunicilor albiţi şi ei de timp, al fraţilor şi surorilor, al unchilor şi verişorilor şi al prietenilor cinstiţi la suflet. În aceste măreţe clipe, noi, cei din spatele uşilor ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în dumnezeire. Eram extaziaţi. Am simţit şi trăit adânc aceste momente sublime. În acele clipe, puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi. (…)

Toţi aveam impresia, în noaptea aceea, că cetatea infernului, Aiudul, zbura în înaltul cerului, ca un castel fermecat, de o energie neştiută, luminat. Parcă-l purtau îngerii şi nu diavolii.

A doua zi, noi, cei fericiţi în timpul colindului, ne-am luat plata. Conducerea ne-a plătit poliţele. A început ancheta. Îi voiau pe cei care au organizat colindul. N-au găsit nimic. Ne-au suspendat plimbările. Mâncarea s-a înrăutăţit simţitor, iar noaptea, percheziţiile şi înjurăturile îşi făcuseră loc. Se dezlănţuise un regim de teroare. Înduram în tăcere. Trăiam încă acele clipe fericite din miez de noapte, de Sfântul Crăciun.

Atanasie Berzescu, A venit şi-n Aiud Crăciunul

Crăciunul la Piteşti

Dacă în unele închisori gardienii erau dezarmaţi în faţa bucuriei discrete şi a acţiunilor deţinuţilor uniţi în Har şi curaj, la Piteşti, prin „experimentul reeducării”, orice trăire firească, delicată, era înjosită. Cu prilejul marilor sărbători creştine, deţinuţii erau adunaţi şi obligaţi să participe la „ceremonii“ îngrozitoare, în care erau blasfemiate Naşterea şi Răstignirea Domnului. Mijloacele care s-au folosit acolo nu pot fi descrise în cuvinte. Teribilitatea lor nu a putut fi redată nici de cei care au supravieţuit experimentului, pentru că ele depăşesc imaginaţia umană.

Ca să nu omitem, însă, ceea ce s-a întâmplat în acest iad sufletesc, consemnăm doar o scurtă metodă de tratament al deţinuţilor. Menţionăm că este una dintre cele mai „suportabile”:

”În dimineaţa Crăciunului, îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare… Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!”

Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării

În inima robului Domnu-Şi face ieslea Lui

“Pe malul Trotuşului

Cântă robii Domnului,

Înjugaţi la jugul Lui.

Dar cântarea lor e mută,

Că-i din suferinţă multă

Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,

Domnu-Şi face ieslea Lui,

În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă

Peste ieslea Lui cea nouă

Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare

Şi priveşte cu mirare

La fereastra de-nchisoare.

Lângă micul copilaş

S-a oprit un îngeraş,

Ce-i şopteşte drăgălaş:

“Azi Crăciunul s-a mutat

Din palat la închisoare,

Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare

A venit la închisoare

Să trăiască praznic mare.

Valeriu Gafencu – Colind

A venit şi-aici Crăciunul,

Să ne mângâie surghiunul;

cade albă nea

peste viaţa mea,

peste suflet ninge.

Cade albă nea

peste viaţa mea

care-aici se stinge.

Tremură albastre stele

peste dorurile mele;

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

pâlpâiri de stele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

numai lacrimi grele.

Maica Domnului curată

Adă veste minunată!

Zâmbetul tău drag,

înflorească-n prag

ca o zi cu soare!

Zâmbetul tău drag

îl aşteaptă-n prag

cei din închisoare.

Peste fericiri apuse,

tinde-ţi mila Ta, Iisuse.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori,

pieptul lor suspină,

de sfânta-Ţi Lumină.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori.

Radu Gyr – A venit şi-aici Crăciunul

(Preluat de pe http://ramurainflorita.blogspot.com)